sâmbătă, 22 septembrie 2012

Soni






Recenzie la romanul Soni, autor: Andrei Ruse, Editura Polirom 2012, 250 p.

Motto: ”Iată o întrebare: dacă ai putea să cunoști viitorul, dar fără să-l poți schimba cu ceva, ai mai vrea să îl știi?” (Andrei Ruse, Soni)

Ultimul roman lui Andrei Ruse, în noua ediție de la Polirom, mi se pare o carte exciting. E vorba despre o tânără de 26 de ani, care aflând că are cancer și nu mai mult de 6 luni de trăit decide că întreaga ei viață de până atunci a fost inutil complicată de ticurile existențiale ale rutinei, nelăsând loc spontaneității în mai multe ipostaze. Atât ridicol, grotesc, hilar, dar și liric, idilic, apoi extrem sunt categorii sub care se înscriu întâmplările cotodianului ei, modificat de gândul că urmează să moară. Alături de acestea, se remarcă artificiile de scriitură folosite de Ruse: autorul devine el însuși personaj, în același timp creează alter-egouri și se depersonalizează, personajul își revendică un loc în viața autorului, fracțiuni de jurnal și panseuri sunt joncționate vocii auctoriale și dialogurilor.

Iminența morții ajunge să se asocieze periculos de mult cu libertatea: gândul că vei muri devine eliberator. Dacă inițial meditația despre moarte a personajului  e una destul de cuminte (”Că e acum, că e peste treizeci-patruzeci, tot aici ajungem”, p. 12), ulterior se va agrava, fiind dusă la limită. Pe parcurs, gânduri ușor paradoxale, cum ar fi cel că știind că vei muri, devii capabil să arunci trecutul la gunoi din pagina 14 (”Cred că până atunci nu avesesem curajul să arunc trecutul la gunoi”) întâlnesc gânduri nu tocmai inedite (”Ce-o să faci cu timpul ăsta?/ Orice care să mă facă să mă simt vie”, p. 16). S-a reproșat deja acestui scenariu faptul că ideea morții de cancer nu e tocmai sărită de pe fix de originală. Cu toate acestea, invitația care ni se face de a explora sensul câtorva cuvinte simple (în special a fi viu și a te simți liber) nu-mi pare neglijabilă, chiar dacă se substituie cu nonșalanță unei întregi filosofii asupra morții de la Platon încoace. Soni, femeia pe moarte din cauza cancerului, sau măcar femeia care știe că va muri, se simte nepermis de relaxată. De altfel, e și starea de degajare a lui Andrei Ruse atunci când scrie. Mai ales că uneori e vorba de calcule care-ți aduc un zâmbet în colțul buzelor (”Să am douăzeci și șase de ani și să fi trăit șapte luni? //”Doamne, cât timp pierdem! De parcă am trăi o mie de ani”, pp. 50-51).

Citind acest roman, am avut senzația că scrisul pendula între comic și serios, între profunzimea unor replici (ex. ”Moartea e ceva intim”, p. 135) și superficialitatea altora (vezi mai sus) ori derizoriul a ceea ce se petrece, până ajunge ca ceva să se întâmple cu adevărat, apoi între trăit și imaginat; deși, ca într-un film, multe din cele se ce petrec pot fi anticipate, există o anume originalitate și aceasta reiese din fluența particulară a scriiturii. À propos de film, multe dintre secvențele din roman ar putea fi ecranizate ori puse în scenă. De exemplu, am în vedere scena din magazinul de coșciuge, unde Soni caută să probeze propriul sicriu; replicile sunt foarte naturale și comice și s-ar preta unei adaptări teatrale. Alte scene, însă, pline de senzații tari și sex ar merge mai degrabă într-un film. Cel puțin, într-un spectacol în care să se disocieze acele replici menite a se face auzite tare în megafoane și, oarecum, impersonal. Cât despre imaginile vizuale la care scriitura lui Ruse ne face părtași, acestea  pot fi simulate optim pe o peliculă.

Anticipând recenzia mea, convinsă că ”filmele românești sunt de căcat”, Soni dezvoltă în roman propriul film (dat fiind că spusese clar de la început că dacă ar fi s-o ia de la capăt, i-ar plăcea să facă filme). Fumată de la iarbă și ecstasy, ea trăiește liber și spontan un timp spart în bucăți, din care încearcă parcă să-și regizeze propria viață ori ceea ce ea crede că i-a mai rămas. Sub ochii obiectivi și imparțiali ai judecătorilor stradali anonimi: ”Ce vă uitați voi așa la mine cu ochii ăia ca și cum ar fi ai altora?!” (p. 104). Apelul lui Soni este mai întâi cel de a ne trezi, a ieși din rutină, a avea curajul să fim liberi, să spunem, să facem, să simțim așa cum vrem, ca și cum am mai avea de trăit doar 6 luni. În sptele acestor reacții, însă, regăsesc dorința mărturisită a caracterului de a avea un destin. Gândul morții, nu numai că o pune față în față cu propriul destin, dar îi și creează unul. Până a afla că moare, Sonia a fost un om rutinat ca oricare altul, măcinat de o ”depresie sentimentală”, captiv în ”obișnuința cu noi înșine”. Mai apoi, revendicându-și libertatea în fața morții și încercând să evadeze din fața fricii de moarte, a făcut un salt în imaginație, dar nu doar în imaginație, asumându-și niște trăiri extreme. La nivel sexual, propensia înspre altceva s-a făcut prin sex cu un străin căruia să nu îi pese, sex cu un adolescent etc. Toate acestea pentru ca ”viermele” dinăuntru să scrâșnească din dinți și să fie izbit. Finalul cărții ar putea să derute pe mulți și să pară patetic. Soni nu moare după șase luni, așa cum a crezut. ”Viermele” se metamorfozează în fluture. Soni se îndrăgostește de Mihai, incurabil infectat cu HIV.

Apropierea morții n-a făcut decât să o ajute pe Soni să se maturizeze. Mai curând sau mai puțin curând, toți murim. E un truism, fără îndoială. Dar a învăța să supraviețuiești nu morții, ci fricii de moarte, înseamnă a te maturiza. De asemenea, a depăși vârsta când defilezi cu un picior într-o extremă și cu altul în cealaltă, înseamnă, de asemenea, a crește. A învăța că autenticul poate fi regăsit într-un elefant pe care cineva ți l-a desenat în palmă ori într-o cafea băută împreună, înseamnă a accepta că nu trebuie să fii un caz pentru a-ți asuma unele momente de intimitate perfectă. Nu avem nevoie de un destin pentru a putea fi cu adevărat fericiți. Avem nevoie doar să înțelegem de ce ne dorim acum să murim cât mai târziu posibil. Avem nevoie de motive consistent reale. Ori acestea sunt uneori la o aruncătuă de băț. De ce ne e uneori atât de greu să ne ridicăm ochii din pământ ori să ni-i coborâm dinspre ceruri și să privim cu ei aici și acum?!

 
Dana Tabrea
 

 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu