Stagiunea 2012-2013 a Ateneului Tătărași a debutat cu Cenușăreasa,
în premieră pe 15-22 septembrie, regia: Alice Șfaițer, distribuția: Alice
Șfaițer (Cenușăreasa), Emanuel Florentin (motanul, prințul), Andrei Ciobanu
(mama vitregă), Ionela Arvinte (zîna cea bună, șoarecele), Drizela (Alina
Rotaru), Anastasia (Maria Vârlan), copilul Teodora Arvinte (șoricelul).
Cenușăreasa numește
un eveniment teatral foarte viu, de asemenea executat la milimetru. Doar în
aparență pentru copii, în fapt un
spectacol matur prin concept, nivel al coregrafiei și joc. Conceptul dezvăluie o parodie a celebrului balet al lui
Serghei Prokofiev. Însă libretul actual se compune dintr-o suită de arii
simfonice arhicunoscute, variate, la care se adaugă momente de coregrafie
modernă. În general, este țintit un
public larg, dar educabil prin teatru și dans, umor și ironie de calitate (una
dintre mizele mărturisite ale acestui spectacol). Coregrafia lui Alice Șfaițer,
a îmbinat clasicul și modernul la nivel de costume, joc, sunet și mișcare cu
ingeniozitate, dăruind cu grație, dincolo de momentele stridente sonor ori
coloristic, din sufletul ei imaginativ și sensibil (în special, ideea balului
ca vals al umbrelelor pictate).
Tema spectacolului mă trimite succint înspre chestiunea visurilor noastre. Fără îndoială, a cunoaște un om înseamnă a ști ceva mai multe despre temerile și dorințele sale. A răspunde la întrebări precum ”De ce ți-e cel mai teamă?” ori ”Care este dorința ta secretă?” nu e cel mai facil lucru, pentru că de cele mai multe ori nu suntem conștienți de temerile sau dorințele noastre cele mai profunde. Ca să nu mai spun că se poate întâmpla ca temerea noastră cea mai mare să coincidă cu dorința cea mai puternică. Poate că spectacolul ar putea fi citit și astfel: o invitație la autoanalizarea propriilor dorințe, o încercare de autopsihanalizare, un exercițiu destul de dificil pentru fiecare. În continuare, voi detalia trei dintre replicile memorabile rostite de zână.
Tema spectacolului mă trimite succint înspre chestiunea visurilor noastre. Fără îndoială, a cunoaște un om înseamnă a ști ceva mai multe despre temerile și dorințele sale. A răspunde la întrebări precum ”De ce ți-e cel mai teamă?” ori ”Care este dorința ta secretă?” nu e cel mai facil lucru, pentru că de cele mai multe ori nu suntem conștienți de temerile sau dorințele noastre cele mai profunde. Ca să nu mai spun că se poate întâmpla ca temerea noastră cea mai mare să coincidă cu dorința cea mai puternică. Poate că spectacolul ar putea fi citit și astfel: o invitație la autoanalizarea propriilor dorințe, o încercare de autopsihanalizare, un exercițiu destul de dificil pentru fiecare. În continuare, voi detalia trei dintre replicile memorabile rostite de zână.
Revelația în materie de joc actoricesc nu a
reprezentat-o în cazul acestei montări
regizoral-coregrafice cuplul Emanuel Florentin-Alice Șfaițer, transpus scenic
în Cenușăreasa și prinț, ci partitura lui Andrei Ciobanu. Actorul Andrei
Ciobanu a terminat Facultatea de Teatru la UAGE Iași în 2006 și a mai jucat în Căsătorie în doi (la care a semnat și
regia) și 1+1=3 din Cafeneaua Maideyi
(alături de Ana Hegyi, regizându-l împreună cu aceasta). Dacă până acum nu am
văzut în Andrei Ciobanu mai mult decât un
jongleur al comicului provincial, de data aceasta m-a cucerit iremediabil
prin măiestria cu care și-a administrat propriul rol. Un travesti surpinzător;
apoi aerul în permanență detașat, ironic, o nonșalanță elegantă, cinică; de
asemenea preocuparea sinceră cu care își verifica evantaiul la șold. Toate m-au
făcut să regret că nu am avut la mine un condur ori măcar o floare să-i ofer
lui Andrei Ciobanu pentru rolul din Cenușăreasa.
Oare de ce a trebuit să îmbrace straie femeiești pentru ca să-l remarc într-un
final ca actor? Mai mult decât atât, m-am întrebat: de ce nu este băiatul
acesta angajat măcar al Teatrului Luceafărul?
Dar unul dintre secretele rostite de zână a fost: O dorință mărturisită nu se mai împlinește.
În al doilea rând, s-a evidențiat actorul Emanuel
Florentin, pe care l-am ochit de mai multă vreme. Angajat al Teatrului
Luceafărul, însă colaborator de durată al Ateneului, el a jucat, printre
altele, în Tango în fum de țigare
(2010) și A sosit trăsura domnului (2011), ambele în regia lui Bogdan Ulmu.
Roluri de drama ori comedie atât de reușite, desenate fără crispare, cu
dezinvoltură, încât mă întreb de ce nu este solicitat vreodată pe scena
Naționalului ieșean? Chiar și în Cenușăreasa a avut o prestație gestuală de
excepție, limbajul corporal expresiv și per ansamblu a fost foarte ludic, deși
mi-aș dori să-l văd mai des în roluri pentru adulți (a se citi doar atât:
spectacole nu pentru copii). Un alt secret pe care zâna ni l-a împărtășit a
sunat astfel: Orice vis are un sfârșit.
Și deși am plecat de la spectacolul lui Alice Șfaițer
fermecată efectiv, aș încheia, totuși, cu un alt mesaj al zânei: Niciun miracol nu poate dura la nesfârșit.
Din toate aceste ziceri, fiecare și doar pe cont propriu am avea, sper, câte
ceva de învățat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu