Veronika se hotărăște să moară

Tot din seria ce-a fost și mai ales ce-ar mai fi fost dacă: Diana Udrea, tânăra regizoare care umple sălile cu studenți la Iași, la Universitatea de Arte sau la Teatrul Național, la Uzina cu Teatru, a asistat-o regizoral pe foarte tânăra actriță Iuliana Budeanu să treacă cu brio examenul de disertație. După one-woman show-ul cu Iuliana Budeanu în Veronika se hotărăște să moară de Paulo Coelho, de la UNAGE, Diana Udrea urma să pregătească o nouă premieră, tot un monolog, de această dată după Pânza de păianjen de Cella Serghi, pentru începutul lui aprilie, la Casa de Cultură ”Mihai Ursachi”, din ceea ce am înțeles de la gazde, dar evenimentele din ultimul timp au blocat respectivele planuri.

Pe Iuliana Budeanu am văzut-o pentru prima dată în Chirița în provinție, regia: Ion Sapdaru, la Teatrul Național ”Vasile Alecsandri”, în 2017 (interpretând personajul Luluța) și îmi amintesc că am remarcat-o imediat (regizorul Ion Sapdaru se pricepe de minune să lanseze tineri actori), considerând despre ea la momentul respectiv că e argint viu (în ciuda unei pronunţii atipice, care îi conferă de altfel șarm, are voce şi ureche muzicală şi ia cu asalt scena) eclipsând-o până și pe Chiriţoaia, prin apariția plină de energie, dinamism și prospețime. Nu mă dezic de toate aceste aprecieri, ba chiar sunt încântată că a colaborat cu regizoarea Diana Udrea, care a reușit să-i valorifice la maxim potențialul, dinamismul, cameleonismul, candoarea, dar și vitalitatea.

 Veronika se hotărăște să moară e un tur de forță pentru tânăra actriță Iuliana Budeanu, puternic marcat de stilul regizoral al Dianei Udrea; Diana Udrea este extrem de ambițioasă în ceea ce privește light design-ul, folosirea stroboscopului, dar și, așa cum am mai apreciat și în alte rânduri, prin aceea că ea conferă actorilor șansa de a se evidenția în ipostaze pe care nu și le-au descoperit până în acel moment, prin sondarea profunzimilor, jocul cu propriile limite, realizând parteneriate scenice inegalabile între partituri și interpretare, între text și construcție a rolului, între actori și regizor, la care se adaugă toate celelalte elemente ale spectacolului, lumini, sunet, o tehnică impecabilă și alegeri inspirate, neașteptate, de fiecare dată.

Iuliana Budeanu se descurcă foarte bine și din punct de vedere coregrafic, pe lângă faptul că are ureche muzicală, o știm deja, dar și în ceea ce privește schimbările de registru actoricesc (și experiență, și ingenuitate), făcând trecerea cu ușurință între personaje diferite, nu doar între ipostazele diferite ale aceluiași personaj. Deși spectacolul are unele momente repetitive, până și în ceea ce privește mișcarea scenică, actrița cade de cam multe ori la pământ, iar respectiva mișcare rămâne întipărită în memoria spectatorului, deși nu ar trebui, Iuliana Budeanu surprinde și face un mare efort de a da totul pe scenă, fără ca acest lucru (efortul ei) să devină evident de la distanță. Abia în scurtul moment de interacțiune scenică, când intri în contact cu omul din spatele actorului și cu actorul care a schimbat atâtea măști pentru a alunga monotonia, copila candidă și fragilă exprimă chiar fragilitatea vieții despre care cele două autoare ale spectacolului, actrița și regizoarea, discută prin intermediul demersul lor artistic comun, într-un reușit parteneriat.

Din statement-ul actriței se vede că libertatea umană, dar și nebunia și luciditatea, de nedisociat uneori, în anumite situații cotidiene, autenticitatea, eliberarea de prejudecăți, sunt preocupările, subiectele la care se raportează în construcția rolului. În același timp, e vorba despre cuplu, singurătate, nefericire, depresie, alter-egouri, dedublări, măști (aroganța, ironia, excesul de feminitate sunt asemenea măști care camuflează fragilitatea personajului), iar autocontrolul e și el o mască ce camuflează manifestările firești, apoi mai e vorba despre spaima de ridicol, iluzie și deziluzie, teama de eșec sau de a nu dezamăgi, lașitate sau curaj, răbdare, despre ambivalența dragostei și a urii, îndreptate nu doar spre ceilalți, ci inclusiv îndreptate spre sine, despre voință sau renunțare, dorință, luptă, distanță psihică sau comunicare, evadare, a trăi având conștiința morții iminente.

În fine, ca să ne racordăm la prezentul pe care-l trăim, în contextul creat de pandemia de coronavirus, propun o meditație pe marginea următorului citat din carte: ”Când o colectivitate are de înfruntat o mare problemă, precum un război sau o hiperinflație sau o epidemie, se observă o ușoară creștere a numărului de sinucideri, dar o considerabilă scădere a cazurilor de depresie, paranoia, psihoze. Acestea revin la indicii lor normali de îndată ce problema este depășită, arătând (…) că ființa umană își permite luxul de a înnebuni doar când are condiții favorabile”.

(Veronika se hotărăște să moară de Paulo Coelho, cu Iuliana Budeanu, spectacol de disertație, regia: Diana Udrea, coregrafia: Cezara Hrușcă, compoziția universului sonor: Claudiu Murgulescu, light design: Andrei Emilian, afiș: Diana Butnaru, profesor coordonator: lector universitar doctor Laura Bilic, Sala Studio a Universității Naționale de Arte ”George Enescu” din Iași, premiera: 10 ianuarie 2020)

Dana Țabrea

https://dyntabu.blogspot.com/2020/05/veronika-se-hotaraste-sa-moara.html

Ființe diurne, ființe nocturne, oglinzi, paraziți

Ziua suntem Narcis. Noaptea se dezlănțuie monstrul din noi. Pe de o parte, chipul pe care ne place să-l admirăm în oglindă. Pe de altă parte, umbra sau parazitul din noi. Conștient și subconștient. Ființe diurne și ființe nocturne. Ceea ce ce vrem să fim, cum părem și cei ce suntem cu adevărat, cum vrem să fim văzuți în ochii celorlalți. De o parte, imaginea noastră socială cosmetizată din punct de vedere moral. De cealaltă, reflexia care își cere dreptul de a evada din oglindă, dreptul la o existență de sine stătătoare. Astfel încât nu mai părem noi înșine, ceilalți zic despre noi că nu am fi în apele noastre ori devenim de nerecunoscut pentru ei. Ce declanșează monstrul din tine? Și ce-l oprește? E întrebarea la care ar trebui să mediteze fiecare dintre noi, zi de zi, seară de seară. Înainte de a adormi. De a visa. Ori înainte de vorbi prin somn. ”Înainte de a dispărea în vid”. E întrebarea de la care pleacă Diana Udrea în demersul ei scenic despre ”trăirea din oglindă”.

Studentă la regie, Diana Udrea începe să-și perfecționeze modul de a lucra cu actorul, schematizând personajele, dar imprimându-le conotații psihologice, lăsate la cumva la libera interpretare a privitorului, iar altcumva duse la limită, astfel încât tinerii actori (studenți și ei) dau tot. Probabil că piesa lui Marius von Mayenburg a atras-o pentru posibilitățile pe care textul le comportă: atmosferă morbidă, personaje enigmatice și absența răspunsurile definitive. Foarte tânăra regizoare construiește spectacolul din frame-uri alternative, fiecare dintre cele două cupluri ocupând pe rând locul central în orizontul semantic al privitorului, iar când trec în planul secund al privirii – lumina scade progresiv, iar actorii rămân nemișcați într-o poziție expresivă pentru scena lor/celorlalți (face to face, ca în oglindă). Abordarea este realistă în ceea ce privește soluțiile regizorale, lăsând însă destul loc interpretării oniriste înspre care trimit muzica și luminile, iar în ceea ce privește rolurile se lucrează prin șarjări puternice și hiperbolizare. Gesturi și propoziții stereotipe echivalând rolul (Claudiu Vrabie), asumări de rol (Mălina Lazăr, Ștefania Sandu), împliniri ale rolului (Andrei Butnariu) sau duceri la extrem ale rolului (Marian Alexandru Chiculiță) se acordă foarte bine, în încercarea de a evita construcția de caractere în sens clasic, cu dezvoltarea scenică din frame-uri. Poziționarea la mare distanță unul de celălalt a celor două cupluri care intră succesiv în câmpul vizual (facing the audience as if in the mirror) dă impresia că acestea se reflectă unul prin celălalt. Metafora oglinzii devine laitmotivul spectacolului: imaginea în oglindă între frame-ul în derulare și cel static; cea dintre actori și sală (textul reprezintă o alternanță de dialog și scurte monologuri, în cele din urmă fiind implicat auditoriul prin adresare directă, eye to eye & face to face) și un excelent moment în oglindă între cele două surori, stând la masă, cu stop-cadru pentru evidențiere. Mai departe, cele două cupluri se reflectă unul pe celălalt, iar situațiile lor existențiale sunt explicitate una prin cealaltă. În fapt, fiecare personaj este doar reflexia a ceea ce ar putea fi cu adevărat. În sensul că Diana Udrea, pariind pe o estetică a urâtului, caricaturizează, schimonosește și contorsionează psihologia personajelor. Mizând pe o abordare regizorală împinsă la extrem, ea lasă deschise porțile replierii. Astfel că ai la un moment dat senzația ca surorile formează un întreg dual, una fiind creierul, iar cealaltă instrumentul prin care Ringo este rănit de cuvinte dure (”Fiindcă tu [Betsi] ai gândit întotdeauna ceea ce a spus ea [Friderike]”. Este sugerat un fel de borderline, o schizofrenie care unește și desparte personalitatea celor două surori (”Ea [Friderike] nu are nimic de-a face cu tine [Betsi], sau nu-i aşa? Apare numai la margine, acolo unde contururile sunt neclare.”)

Povestea realistă din spatele întregii meditații ar fi: Ringo (Andrei Butnariu) a fost călcat de o mașină și e condamnat la o viață în scaunul cu rotile, ceea ce îl face extrem de lucid și crud; prietena lui, Betsi (Ștefania Sandu) suferă, prinsă în intervalul dintre regretele trecutului și insuficiența prezentului; Multscher (Claudiu Vrabie) are mustrări de conștiință, dar se manifestă exact invers (de fapt, Diana Udrea îl concepe în mod caricatural – gândind urât cu voce tare despre Ringo, momente în care el întoarce capul ca și cum ar avea un tic nervos, făcându-și auzite gândurile, mereu aceleași propoziții repetitive); Marian Alexandru Chiculiță (Petrik) are un rol contorsionat, de parcă întreaga avalanșă de stări de spirit s-ar transforma în grimase nu doar faciale, ci și corporale; Mălina Lazăr (Friderike) are un scurt moment de excepție când aduce cu Ophelia și redă absurdul existențial prin uscăciunea sentimentului și replici rostite pe un ton sec. Încercând în repetate rânduri să se sinucidă, Friderike e doar o Ophelia ratată, nefericită din cauza sarcinii și a faptului că relația ei cu Petrik a murit. De altfel, moartea reprezintă un al doilea laitmotiv al spectacolului. La un moment dat, chiar dacă replicile nu ar formula-o (dar o formulează explicit în multiple rânduri), moartea este o prezență constantă în viața personajelor); ai senzația ca toți sunt de fapt morți – morți vii purtând cu ei carapacea închiderii în sine, de teama morții dinafară.

Într-un al treilea rând, un alt laitmotiv ar fi acela al insuficienței existențiale, indiferent ce nume ar lua (bovarism, spleen, anxietate, evadare într-o lume onirică sau în altcineva): ”Vreau să mă arunc într-un alt om, ca într-o prăpastie”. E vorba de faptul că propria existență nu e de ajuns, de nevoia de transfigurare, de sentimentul de sațietate existențială, de fugă – încercarea de a evada din ființă, nostalgia abisului, dorul de celălalt, imposibilitatea atingerii celuilalt în interioritatea sa, imposibilitatea accesării propriei interiorități, rămânându-și sieși străini. Stările de spirit ale oamenilor din spatele actorilor ce interpretează personaje singulare (iar nu caractere) se transpun în atmosfera spectacolului. Oamenii se mușcă singuri, se dau cu capul de pereți, se autodevoră pe dinăuntru, dispar în propria lor gură; sunt măcinați de regrete, de nostalgii, de remușcări și de neîmpliniri; plini de amărăciune, tristețe, amăgire și suferință, își spun lucruri îngrozitoare, se urăsc și se iubesc în același timp; se simt înlănțuiți de copiii nenăscuți și de povara pe care o reprezintă celălalt/partenerul; se rănesc unii pe alții, fiind totodată dependenți de ceilalți. Dependenți de dragostea și ura aproapelui, trăiesc un prezent coșmăresc, fără viitor, dar nu lipsit de iluzia eliberării (a heaven like a hell).

(Paraziți de Marius von Mayenburg, traducerea: Victor Scoradeț, regia: Diana Udrea, cu: Mălina Lazăr/Friderike, Marian Alexandru Chiculiță/Petrik, Claudiu Vrabie/Multscher, Andrei Butnariu/Ringo, Ștefania Sandu/Betsi, 1 aprilie, Sala Studio, UNAGE, Uzina cu Teatru, 12 iunie, TNI)

Dana Țabrea

https://dyntabu.blogspot.com/2018/06/fiinte-diurne-fiinte-nocturne-oglinzi.html