https://www.facebook.com/watch/?v=685422495579691
De la spectacolele filmate și prezentate în regim livestream, s-a trecut la realizarea de spectacol online. Exeunt, care tocmai a avut premiera,
este reprezentativ pentru producția de spectacol online. Bobi Pricop este un
regizor care experimentează foarte mult și integrează în spectacolele sale tehnici
inovative, multimedia, silent disco, proiecții caleidoscopice, reinventând
spațiul de joc și raportul actor-public-spectator, de aceea realizarea unui
spectacol pentru a fi distribuit special în mediul online îl recomandă.
Prin spectacolul Exeunt, producătorii
își propun să sondeze limitele teatralității, în condițiile în care realizarea
unui spectacol de teatru este condiționată de mediul online. Este vorba de un
spectacol experiment, un hibrid între teatral și filmic. Interesează atât o
radiografiere a lumii contemporane ultratehnologizate, cât și implicațiile
evoluției tehnologice asupra noastră și a lumii în care trăim. Acest mesaj este
evident din modalitățile folosite. În mod normal, un spectacol pentru scenă nu
ar fi putut arăta în felul acesta decât dacă s-ar fi proiectat conținutul pe un
ecran. Spectacolul se compune din imagine și muzică, iar vocea actorilor este
preînregistrată, astfel că storytelling-ul
vine cumva în paralel cu ceea ce se petrece pe ecran, la nivel de imagine, nefiind
vorba de replică; imaginea surclasează sunetul vocii umane, iar spectacolul ar
putea fi înțeles chiar dacă s-ar opri înregistrarea cu vocile actorilor.
Fiecare dintre cele șase personaje are propria poveste despre însingurarea
sa, iar poveștile alternează. Până într-un final când actorii de întâlnesc în
față la Reactor de creație și experiment, înafara spațiului unde se face
teatru, purtând măști și îndreptând unul spre celălalt camera de la telefonul
mobil; întâlnirea lor, chiar dacă mijlocită de imagine, se petrece simultan în
realitate și echivalează cu o ieșire din scenă (exeunt), cu o ieșire din claustrare, fiecare renunțând la spațiul
personal, construit din emoțiile, amintirile și gândurile fiecăruia, pentru a fi
solidar cu ceilalți, într-o ultimă ipostază, umanizată, foarte actuală, în
acord cu timpurile pe care le traversăm, cu vremurile pe care le trăim.
Traume (nevoia de a-și reîntâlni fratele chiar dacă din copilărie nu i-au
rămas chiar cele mai plăcute amintiri, nu a avut niciodată haine noi, purtând
mereu hainele fratelui mai mare etc.), levitație cu ideea de cuplu în minte și
poate amintirea unei seri în club, anxietate produsă de gândul că va îmbătrâni
și va avea soarta bunicii, repetitivitate în activitățile cotidiene, prietenie
și speranță, teamă, explorare a realității parcurgând spațiul pe marginea
prăpastiei, a trăi la limită sunt doar câteva dintre stările mentale ale
protagoniștilor, fără a deveni emoții sau stări sufletești. Spectacolul este glacial,
toate trăirile personajelor sunt filtrate de reflecție, machiaj, coloristică, lumini,
video, natură lipsită de prezența umană vizibilă.
Sunt prezentate imagini prelucrate pe calculator, dominate de
incandescențe, imponderabilități, de senzația că radiații infraroșii străbat
corpurile. Cel mai paradoxal mi se pare faptul că trebuie să vorbesc despre
aceste imagini redate la limita umanului, extrem de tehnologizate, făcând
referire la o eră tehnologizată, în perfect acord cu subiectul, în ciudat poeziei
care infuzează textul, deși nu e genul de spectacol despre care să se poată
vorbi. Imaginile nu își propun să formeze un construct omogen. Dimpotrivă, e
cultivată eterogenitatea, diversitatea, disonanța. Spectacolul oglindește
foarte bine era postmodernă, post-umană, după cum reiese din titulatura
proiectului, astfel că între mesaj și mijloace tehnice acordul este deplin.
S-ar putea totuși spune, în ciuda faptului că virtualul și lumea construită
prin imagine preluată din realitate sau prelucrată cu ajutorul tehnologiei sub
formă video predomină, că spectacolul are nu doar o dimensiune filmică, ci o
dimensiune teatrală, o alta virtuală și o alta reală, trecută prin filtrul
camerei de filmat. Dimensiunea teatrală iese cel mai bine în evidență odată cu
machierea în direct a Luciei Marneanu, care trece de la figura tânără, la cea
îmbătrânită, a nepoatei care se teme să (nu) devină asemenea bunicii ei, dar și
prin construirea în miniatură a unei camere de carton și derularea ritualului
unei zile obișnuite din viața oricărui om. Textul creează un contrast pentru că
pune probleme umane, se referă la trăiri, frustrări, temeri, anxietăți, traume,
dar e liric în cea mai mare parte. Acest oximoron nu e o contradicție în
termenii spectacolului.
Imaginea, virtualul, construcția asistată de calculator au, fără îndoială, cea
mai mare pondere în spectacol. Filmarea naturii este foarte realistă, dar și de
efect. Iar uneori se folosesc imaginile duble, actorul filmat, de pe ecran, iar
nu din scenă, intră în interacțiune cu un video, astfel că lumea imaginii își
dezvăluie potențialul tehnic, dar și limitarea, atunci când se pune problema
unei comparări cu scena sau cu realitatea. Oricât de satisfăcătoare din punct
de vedere tehnic și tehnologic, în absența umanului, o lume este inevitabil
săracă. Tocmai acesta e sensul paradoxului realizat între poezia textului și muțenia
imaginii, în ciuda unei varietăți de sunete care survin din realitate, cel
puțin în filmarea cu natura.
Sunt redate mai multe grade de îndepărtare de realitate, primul păstrând
realitatea ca imagine, în defavoarea trăirii directe, ba chiar trăirea directă
e înlocuită de una indirectă – nu mai trăim clipa, ci prin intermediul
tehnologiei, trăim fotografieri sau filmări ale clipei care trece, iar
următorul nivel ne îndepărtează tot mai mult de realitate, devenind asemenea
unor cosmonauți în spațiu, imponderabili, transparenți, robotizați, echipați
sufletește și mintal pentru o lume tehnică. Imponderabili, transparenți, absenți,
reduși la tăcere afectivă, blocați cu propriile imagini interioare, claustrați.
Finalul are rolul unei izbăviri de toate aceste solitudini, prin redescoperirea
solidarității umane.
(Exeunt, regia: Bobi Pricop,
texte: Lavinia Braniște, cu: Bianco Erdei, Cătălin Filip, Oana Hodade, Lucia
Marneanu, Lucian Teodor Rus, Adonis Tanța, video: Dan Basu, muzică: Eduard
Gabia, programare și suport tehnic: Mizdan, Spectacol produs în cadrul
programului cultural „Postuman. Abordări
performative”, cofinanțat de Administrația Fondului Cultural Național, Reactor
de creație și experiment, premiera: 22 mai 2020, spectacol online)
Dana Țabrea