Pescărușul lui Andrei Șerban

Întâlnirea dintre minimalismul scenic asumat de UNTEATRU și stilul teatral auster, căutând să ajungă la esență, al lui Andrei Șerban este una extrem de fericită, la aproape un an de la premieră, în cadrul Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu de anul acesta.

Încă de la început, cele zece scaune din scenă și poziționarea, diferită de la un act la altul, a actorilor-spectatori sugerează un spectacol-comentariu, cu alternarea rolurilor de actor sau de spectator ale actorilor propriu-ziși (scenele de desfășoară cu actorii din prim-plan, iar actorii care nu au replici asistă mai mult sau mai puțin pasiv, ca spectatori, de pe cele zece scaune dispuse, odată cu fiecare nou act, la jocul actorilor, colegi de spectacol; se poate întâmpla ca replici scurte să treacă de la actorul din prin-plan la cel de pe scaun sau invers, inversându-se astfel rolurile de actor/spectator și totodată diluându-se granițele și diferențele. E poate o aluzie la ideea că nu avem personaje secundare la Cehov faptul că se joacă aproape în permanență cu toți actorii în scenă, cu minime excepții care țin de rațiuni de dinamică și continuitate a spectacolului (în spatele unui perete pentru culise, la vedere, actorii dispar pentru a se schimba sau a-și încărca bateriile, revenind rapid când spectacolul o impune).

Pe lângă expunerea teatralității, pe deplin asumată (ca joc actoricesc), simplitatea și absența simbolurilor, desacralizarea decorului, dezvrăjirea artei reprezintă atât caracteristici ale decorului (piatra din centru nu e un simbol pentru altceva, e doar piatra pe care se va urca Nina pentru a-și rosti monologul), cât și ale stilului teatral abordat (aluziile la Spațiul gol, chiar prezența în scenă a cărții traduse în limba română a lui Peter Brook expun modalitatea de lucru, stilul regizoral, accentul pus cu precădere pe vocea și corporalitate actorului). Pe de o parte, regizorul Andrei Șerban se revendică de la o anumită tradiție, pe de altă parte, transpune nevoia de ”forme noi”, din idee la nivelul piesei de teatru, în concepție regizorală. La fel se întâmplă și în cazul altei idei, și anume a necesității ca opera să conțină ”oameni vii”. Opoziția dintre concepțiile lui Treplev și ale Ninei e sintetizată în viziunea regizorală care asumă o anumită tradiție teatrală (actorii ondulează o draperie neagră care la nivel conceptual reprezintă lacul pentru spectatori), dar reprezintă și efortul unei permanente căutări (deodată spectatorii se găsesc în fața lacului a cărui sugestie e creată prin efecte fumigene pe toată întinderea scenei, la picioarele lor). Soluțiile regizoral-actoricești pe care Andrei Șerban le plăsmuiește împreună cu actorii sunt provocatoare pentru cei din urmă, cu atât mai mult cu cât Andrei Șerban e genul de regizor incomod, care sondează actorul în profunzime pentru a obține un rol viu.

Se remarcă o ușoară efeminare a rolurilor masculine și o puternică notă masculină imprimată rolurilor feminine, fără ca regizorul să apeleze la travesti. În acest sens, e valorificată vocea groasă a Silvanei Mihai (Nina), latura feminină a Mădălinei Anea (Mașa) e suprimată de compoziția actuală și dinamică a unei junky (drogate), foarte profund interpretată, prin exprimarea unor trăiri viscerale, răscolitoare care-i mișcă fiecare nerv, dar în alte momente la fel de puternic îndreptate în sensul opus, al rigidității și paraliziei, al suferinței organice determinate de o profundă durere sufletească; Florina Gleznea (Polina) a lucrat tot la o compoziție nefeminină, deși în mod paradoxal exprimă atitudini specifice femeilor de pretutindeni. De altfel un prototip al feminității, Claudia Ieremia (Arkadina) se va plia și ea pe acest tipar imprimat de regizor personajelor cehoviene feminine, astfel că vocea i se modulează, mișcările devin convulsive, frânte, sacadate, trupul face grimase, gesturile sunt bruște, însoțite de tropăituri. Trigorin (Emilian Oprea) își cere scuze intens afectat pentru lipsa de talent; în mod paradoxal, atunci când își descoperă propria mediocritate și se referă la monotonia operelor sale, Trigorin/Emilian Oprea este implicat în discurs, chiar pasional. Nici Silviu Debu (Șamraev) și nici Ionuț Vișan (Medvedenko) nu reușesc să se impună în fața caracterului ferm al femeilor. Bogdan Nechifor e exemplar în Treplev, fără ca relația oedipiană cu mama să aibă prea mare ecou, destul de detașat însă față de Nina (mai degrabă de aici reieșind aluziile lui Cehov la Hamlet și accentele hamletiene ale piesei).

Spectacolul conține foarte multe momente susținute de intensitatea maximă a trăirilor actorilor (Bogdan Nechifor/Treplev), dar și momente contrapunctice, savuroase prin umor, naz sau ironie (Constantin Cojocaru, Silviu Debu, Florina Gleznea, Ionuț Vișan, Vitalie Bichir). În același timp, se iese în anumite momente din convenția teatrală ca atunci când Bogdan Nechifor realizează jocul de cuvinte cu ”un teatru – Unteatru”, unde a debutat Silvana Mihai care se prezintă, cerându-și scuze că o joacă pe Nina fără talent. Din convenție se iese spre o explozie de emoții umane care trec dincolo de rolul de actor, depășind sfera actoricească și justificând o gamă de atitudini și reacții pe care regizorul le suscită actorilor, manifestate sub formă de țipete, strigăte, lovituri din cravașă ori picior, tropăituri etc. Pe de o parte, prin fiecare distribuție un univers uman aparte e căutat și revelat, pe de altă parte se încearcă să se ajungă la justificarea unor gesturi profund umane, la găsirea unor sensuri universale, a unui ton general.

(Pescărușul de A.P. Cehov, adaptare după o traducere liberă de Mașa Dinescu și Andrei Șerban, regia: Andrei Șerban, distribuția: Ionuț Vișan/Medvedenko, Mădălina Anea/Mașa, Constantin Cojocaru/Sorin, Bogdan Nechifor/Treplev, Silvana Mihai/Nina, Vitalie Bichir/Dorn, Florina Gleznea/Polina, Silviu Debu/Șamraev, Claudia Ieremia/Arkadina, Emilian Oprea/Trigorin, regizor secund: Sânziana Stoican, scenograf consultant: Valentin Vârlan, lumini și sunet: Dragoș Mărgineanu, Paul Drăguș, costume Arkadina: Doina Levintza, UNTEATRU, FITS 2019)

Dana Țabrea


https://dyntabu.blogspot.com/2019/07/pescarusul-lui-andrei-serban.html

foto credits: Andrei Gindac

Frig

A apărut o generație de tineri regizori în România, printre care și Alex Bogdan, care lucrează cu actori foarte expresivi, construind spectacolul din prestația acestora. Montarea foarte naturalistă în discuție aici insistă pe căldura exterioară dublată de frigul interior. E frig în universul uman dominat de cruzime, prejudecăți neonaziste, crime arbitrare. Naționalismul reprezintă un pericol pentru orice națiune, de aceea actualitatea subiectului se păstrează odată cu ornamentația și contextul local.

Piesa suedezului Lars Noren este realistă și, deși încă de la început putem anticipa finalul tragic, soluțiile regizorale de punere în scenă pot face în așa fel încât spectatorului să-i fie rezervate și unele surprize scenice. Pe cei neobișnuiți cu teatrul, soluțiile extrem-naturaliste alese de Alex Bogdan, culminând cu loviturile din momentul exponențial al crimei propriu-zise îi pot nu doar surprinde, ci șoca realmente. Am observat că a fost spectacolul cu cel mai mare impact emoțional asupra tinerilor. Lăsând întrebările și răspunsurile deschise pentru fiecare în parte, spectacolul mai are un incontestabil caracter educativ.

Poate pentru a atenua consecințele finalului la care mă refeream mai sus, la început spectatorii sunt introduși în convenția teatrală, iar actorii își preiau rolurile la vedere, pe măsură ce se îmbracă în costumația de scenă și își prezintă fiecare în parte personajul, identificându-se cu acesta. Această distanțare de rol de primă instanță permite ulterior o asumare foarte teatrală, prin roluri de compoziție atent conturate. Anders (Ionuț Grama) este un adolescent cu o personalitate puternică ce se răsfrânge și asupra lui Keith (Liviu Pintileasa), primul fiind motorul care pune în mișcare întregul mecanism al cruzimii. Civilizația nordicilor scoate la lumină cruzimi nebănuite atunci când se pune problema purității raselor și a curățeniei pe care neonaziștii se simt datori să o înfăptuiască. În umbra lui Anders, un șovin incurabil, Keith, cu ochii scăpărători, face din crimă un privilegiu al celor puternici, un motiv de mândrie atunci când nu există altceva care să te înalțe pe culmi. Ismael (Silviu Debu) este reprezentantul marginalizaților care se aliază cu cei puternici pentru a-și asigura o poziție privilegiată și întruchiparea lașității. Kalle (Andrei Seușan) este un coreean adoptat de o familie bogată din Suedia, un partizan al democrației și al drepturilor omului. În numele pseudoidealurilor neonaziste și cu scopul de a se simți mai presus de ceilalți, Anders, Keith și Ismael sunt autorii morali ori efectivi ai unei crime monstruoase nu doar împotriva colegului lor, ci împotriva umanității. Faptul că acești tineri nu au învățat lecția Holocaustului este un mare semnal de alarmă.

Fără să apeleze la o tehnică ieșită din comun în materie de sunet sau lumini, regizorul Alex Bogdan valorifică talentul actorilor, lăsându-i să spună povestea. În cazul de față, e poate cel mai nimerit să procedeze astfel. Actorii se ajută foarte mult de text atunci când construiesc atmosfera cu care va ajunge să se confrunte spectatorul. Ionuț Grama este foarte plastic, iar Liviu Pintileasa e un actor foarte puternic, cu o energie uriașă. Cei patru actori reușesc să capteze în foarte mare măsură și să-l facă pe spectator să problematizeze. În momentul crimei propriu-zise, coreeanul este înlocuit cu un manechin din cârpă dintre cele plasate pe scenă încă de la început, iar actorul Andrei Seușan urmărește scena înmărmurit de pe margine, fără a se despărți de personajul său, Kalle. Vopseaua roșie împroașcă întregul perimetru stabilit pentru acțiunea scenică, ajungând aproape de picioarele spectatorilor înmărmuriți. Imaginea pumnului care se declanșează în întuneric rămâne întipărită în memoria afectivă a privitorului.

Crimele sunt săvârșite de oamenii slabi, la ordinul celor puternici, din cauza fricii, a complexelor, din lașitate sau ignoranță. Omul ignorant care comite un act monstruos nu este mai pasibil de iertare decât cel ce comite fapta în deplină cunoștință de cauză. Este la fel, dacă nu poate chiar mai periculos decât cel din urmă. Pe parcursul derulării evenimentelor scenice și al discuțiilor care conduc la conflict și înspre punctul culminant, sentimente diverse și amalgamate ies la iveală (frustrări, invidii, nevoia de confirmare a identității proprii sau de afirmare). Toate acestea conduc direct sau indirect la crimă. Indiferent de situație, nu avem astăzi, dintr-o perspectivă democratică și creștină nicio justificare valabilă a crimei. Omorârea celuilalt rămâne, dincolo de motive ori motivații, un lucru bizar și înspăimântător. Faptul că dramaturgul s-a oprit asupra chestiunii neonaziste ori a rațiunilor oferite de această mișcare pentru a se autolegitima înseamnă că a văzut un pericol în societatea contemporană. La același pericol se raportează toți cei ce aleg să monteze piesa, considerând subiectul interesant și actual.

(Frig de Lars Noren, regia: Alex Bogdan, distribuția: Liviu Pintileasa, Ionuț Grama, Silviu Debu, Andrei Seușan, Teatrul Unteatru București, vizionat în cadrul Festivalului de Teatru din Piatra Neamț, 17 noiembrie 2017)

Dana Țabrea


https://dyntabu.blogspot.ro/2018/03/frig.html