Pandemie și senzualitate

 

Deși cu trimiteri evidente la carnal, spectacolul în regia lui Radu Afrim care-a câștigat premiul Uniter e poematic. Textul degajă senzualitate, imaginile video completează scenicul împlinit de trupesc cu peisaje umane caleidoscopice, reliefate prin efecte. Povestea se țese din fragmente, cu actori care își expun umanitatea pe scenă sau ecran, care își ascund ori revelează inima, corporalitatea. Sunt foarte multe roluri, diverse, de compunere excentrică sau mai palpabile, pe adâncime sau mai exterioare, unele mai teatrale, altele filmice. În schimb, situațiile scenice se volatilizează voit, într-un întreg fluid, eterizat, sub semnul unei detașări implicate.

Contextul pandemiei nu putea genera decât un spectacol care vibrează de senzualitate. Depărtarea generează nevoia de apropiere, închiderea conduce la claustrare în doi, absența posibilității de a atinge atrage disperarea după tactil. În oricare dintre situații, tactilul este reinventat, suplinit prin imagine, gest, linie melodică, exacerbat prin teatru fizic, niciodată adus la saturație. În cele mai multe dintre cazuri, actorii au, ca personaje, propriul lor nume și sunt oamenii care au făcut stocuri de cumpărături de la supermarket la începutul pandemiei, cei care au plecat la cules de sparanghel în Germania ori apropiații celor care au ajuns în linia întâi, medicii. Mai mult decât despre aceștia, prilej de promenadă virtuală prin Craiova (Claudiu Mihail), de rol de compoziție accentuată (Bogdan/Cătălin-Mihai Miculeasa, Maria/Raluca Păun) sau de zguduitoare dramă umană (Andrada/Romanița Ionescu, Corina/Ramona Drăgulescu), în spectacol e vorba de cei care respiră, iubesc, trădează, suferă, visează, acum, la fel ca mai înainte, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat cu pandemia asta, deși nu-i decât o iluzie că ceva ar mai putea să fie vreodată la fel.

Totul începe și se termină cu fluturele de mărimea unui labrador (imagine concretizată scenic de Flavia Giurgiu, autoarea coregrafiei, având și alte roluri în spectacol). În mod inexplicabil, toți cred că apariția fluturelui are de-a face cu pandemia. Dar fiecare în parte îi interpretează în mod diferit existența. Semnificația pe care o acordă fluturelui negru e de-ajuns pentru a-i plasa în propria piele, ca-ntr-un test Rorschach, test la care se face poate aluzie spre final, printr-o proiecție video cu o imagine de fluture ca o imensă pată care se micșorează punctual, gradual. Ca un mare test al petelor de cerneală, spectacolul dezvăluie personalități unice; testul îl dau deopotrivă actorii, spectatorii, iar cel ce îl aplică, conștient de hazardul formelor create în tuș, este însuși regizorul spectacolului.

Pe de altă parte, fluturele simbolizează sufletul, schimbarea, dragostea, speranța, renașterea, în diverse credințe și mitologii. De la un capăt la celălalt, experiențele prin care trec protagoniștii împreună corespund preschimbării larvei în fluturele care a țâșnit în vizorul tuturor, dar mai ales duratei vieții acestuia, întrucât la final fluturele negru e găsit mort și aruncat în tomberonul galben. Dacă sufletul a murit, în sensul că face parte dintre valorile unei lumi depășite, iar printre valorile lumii în care am fost azvârliți de pandemie (sau poate mai de dinaintea acesteia) aflăm drept criteriu unic al adevărului sexul, așa cum afirmă unul dintre personaje (Radu/Alexandru Calangiu), nu ne mai rămâne decât inima și, eventual, ne mai rămân și alte preparate din carne.

Toate personajele traversează situații de criză existențială (traume din adolescență, triunghiuri amoroase, căsătorii de formă, relații extraconjugale, iubiri imposibile, cu foarte multe nuanțări în conturarea profilului cuplurilor scenice), altele decât marea criză pe care o constituie pandemia; dar cu toate acestea pandemia le marchează viața (mama luată cu izoleta, relații la distanță, recursul paradoxal la tehnologie pentru a satisface nevoia de apropiere umană). În același timp, parcursul scenic (expus) ori ecranat (filmat, protejat), de cele mai multe ori cu dublare celor două tipuri de mediere între actori și spectatori, al personajelor corespunde unor metamorfoze, întrucât împlinirea prin interacțiune umană ori revelarea de adevăruri despre sine, datorită acestor întâlniri interumane, corespund unor schimbări de sine. Atunci când intră în discuție inima (iar nu sufletul), nu ies din discuție dragostea, speranța, visurile, numai că detașarea ajunge una dintre valorile noii lumi. Așa cum detașarea spectaculară e una dintre valorile lumii teatrale actuale, dar nu oricum, ci infuzată subtil de implicare.

 

(Inimă și alte preparate din carne, text: Dan Coman, regia artistică, video și univers sonor: Radu Afrim, distribuția: Flavia Giurgiu, Raluca Păun, Geni Macsim, Petronela Zurba, Costinela Ungureanu, Vlad Udrescu, Ioana Florentina Manciu, Ștefan Cepoi, Cătălin-Mihai Miculeasa, Romanița Ionescu, Claudiu Mihail, Alex Calangiu, Ramona Drăgulescu, Alexandru Mihai Purcaru, Corina Oprea, Irina Danciu, Sorin Gruia, Minela Popa, Florin Chirea și alte apariții filmate: Alexandra Calangiu, Alexandru Boureanu, Gabriel Valeriu Gorun, Claudia Gorun, scenografia: Irina Moscu, mișcarea scenică: Flavia Giurgiu, Teatrul ”Marin Sorescu” Craiova, premiera: 3 octombrie 2020, premiul Uniter pentru cel mai bun spectacol la Gala Premiilor Uniter 2021, vizionare online)

Dana Țabrea

https://dyntabu.blogspot.com/2021/08/pandemie-si-senzualitate.html

foto credit: https://tncms.ro/wp-content/uploads/2020/09/inima-si-alte-preparate-img4.jpeg

Autorul și identitatea spectacolului: raportul om-actor-personaj

În condițiile unei distincții dintre abordarea tradițională și cea modernă a spectacolului, pe baza opoziției dintre teatru de text (centrarea pe piesa de teatru, rolul auctorial revine dramaturgului) și teatru de regie (rolul auctorial al regizorului, regizorul putând fi chiar autorul textului de spectacol), intervine în discuție chestiunea identității actorului (în situațiile în care fie dramaturgul e ridicat la rangul de autor, fie regizorul este considerat autor) sau chiar a identității spectacolului însuși. În condițiile apariției teatrului de tip devised (creație colectivă, în colaborare, rolul echipei de actori în elaborarea spectacolului, improvizație, creație de atelier), problema identității actorului este cu atât mai problematică cu cât actorul poate fi ridicat la rangul de autor (echipa de actori preia rolul auctorial în crearea de spectacol).

Plecând de aici, regizorul Bobi Pricop are prilejul să abordeze spectacular problematica autorului și a identității spectacolului, cu mențiunea că nu se situează în nici una dintre situațiile extreme de mai sus.  Dar e cumva la limita dintre acestea. În primul rând, alege un text, dar jonglează cu rolul auctorial al dramaturgului, plasticizând textul prin reprezentație. În al doilea rând, jonglează cu propriul rol auctorial de regizor, situându-se pe o poziție detașată față de spectacol și actori, lăsând spectacolul să se construiască firesc, de la sine, de la o reprezentație la alta. Neerijându-se ca regizor într-un dirijor de orchestră dictatorial. În al treilea rând, lasă foarte mult loc de improvizație acolo unde e cazul, recurgând în același timp la posibilitățile actorilor de construire a rolurilor.

Autorul reprezintă povestea unui spectacol extrem naturalist de Tim Crouch. Povestea se construiește încetul cu încetul din fragmente care se reunesc cu intenția de reconstituire a unui puzzle, însă nu e împotriva conceptului regizoral nici ca puzzle-ul să rămână fragmentar. Rândul la interpretare și replică e pasat de la un actor la altul ca și cum ni se împărtășește o experiență, fără a se insista pe interconectarea celor patru actori aflați în sală, printre spectatori. Abia atunci când actorii se strecoară printre spectatori, se vede cât de greu este să te sustragi energiei sălii și să faci abstracție de orice pentru a putea să îți duci la împlinire rolul. Actorii interpretează prin storytelling actori care au jucat în spectacolul extrem naturalist al lui Tim Crouch (Ioana Florentina Manciu, Vlad Drăgulescu), pe autorul însuși (Claudiu Bleonț) sau personaje intermediare care încearcă să facă legătura cu spectatorii prin improvizație, să stabilească un minim contact, să medieze, să explice pe de o parte reacțiile publicului, pe de altă parte nevoia unui altfel de teatru (Vlad Udrescu).

Autorul este un spectacol paradoxal deoarece aparent, scenografic, cel de-al patrulea perete e dizolvat, însă în spectacol se pariază foarte mult pe rolul de compoziție (specific teatrului de scenă), Ioana Florentina Manciu excelând în acest sens. Actorilor nu li se imprimă un ritm comun și poate că miza nu e aducerea lor la un numitor comun în ceea ce privește interpretarea. Scenele nu sunt legate prin faptul că adresabilitate e directă, mai directă decât într-un spectacol obișnuit, iar ruptura dintre interpretarea detașată, reflexivă și cea emoțională, implicată e adâncită de caracterul fragmentar al spectacolului.

Al doilea sens în care Bobi Pricop aduce în discuție problema identității spectacolului cu Autorul de la Craiova privește raportul dintre om, actor și personaj. Bobi Pricop jonglează cu identitățile omului din spatele actorului sau a personajului reprezentat de actor. Caracterul e tot un actor, actorul din spatele actorului, iar povestea trimite la omul din spatele actorului interpretat de actor. Cu privire la prima afirmație (caracterul e tot un actor), Ioana Manciu nu numai că are rol de compoziție multiplu, dar dublează rolul prin faptul că, în calitate de actor, interpretează un alt actor, mai exact pe actrița traumatizată de rol din spectacolul lui Tim Crouch. Autorul (Claudiu Bleonț/Tim Crouch) e neutru și detașat pentru că spectacolul din storytelling nu are nici o legătură cu viața sa. Vlad Udrescu mizează foarte mult pe improvizație. Iar Vlad Drăgulescu joacă, la fel ca Ioana Manciu, un actor afectat de violența spectacolului lui Tim Crouch.

Cu privire la cea de-a doua afirmație (povestea trimite la omul din spatele actorului interpretat de actor), nici un actor nu interpretează un rol fără a fi modificat ca om de acesta. Sub influența spectacolului lui Tim Crouch (despre care e vorba în spectacolul lui Bobi Pricop) actorii  ajung să se comporte altfel, iar comportamentul lor modificat este complet nociv pentru viața lor. Într-o oarecare măsură, violența extremă, deși mascată de trucuri în spectacol, ajunge să contamineze viața actorilor. Nu e vorba doar de faptul că un spectacol ne poate schimba modul de a gândi, simți, acționa. Ci, mai mult, spectacolul irumpe în realitate, modificând-o conform esteticii sale extrem naturaliste și agresive. Actorii sfârșesc prin a trăi asemenea realități naturaliste și agresive în viața lor. Spectacolul continuă să supraviețuiască și după încheierea reprezentațiilor prin efectele pe care le are asupra psihicului actorilor, prin modul în care le schimbă viața, determinându-le în mod negativ comportamentul. În cele din urmă, ultima victimă a spectacolului este chiar autorul acestuia (Tim Crouch interpretat de Claudiu Bleonț) care comite acte monstruoase, distrugându-și familia.

Momentul în care spectacolul intervine în viața autorului, coincizând cu momentul asumării auctoriale a spectacolului (identitatea lui Tim Crouch/Claudiu Bleonț ca autor e revelată), e momentul în care însuși spectacolul format dintr-o înșiruire de storytelling-uri presărate cu exerciții de compoziție și improvizație se încheie. Odată spectacolul asumat auctorial, acesta poate interveni în realitate. Granița dintre estetic și real se dizolvă, iar spectacolul schimbă realitatea, devenind într-o formă sau alta real.

(Autorul de Tim Crouch, traducerea: Andrei Marinescu, regia: Bobi Pricop, cu Claudiu Bleonț, Ioana Florentina Manciu, Vlad Drăgulescu, Vlad Udrescu, scenografia: Lia Dogaru, muzica: Eduard Gabia, Teatrul ”Marin Sorescu” din Craiova, prezentat în cadrul FITPTI 2018 pe 8 octombrie la Teatrul Luceafărul din Iași)

Dana Țabrea

https://dyntabu.blogspot.com/2018/11/autorul-si-identitatea-spectacolului.html