Teatrul pragmatic

Cât de actual, cât de concret, cât de aplicabil poate deveni teatrul? În ce măsură teatrul poate adresa probleme sociopolitice actuale tind să ne arate tot mai multe spectacole contemporane. Însă acum mă interesează dacă teatrul chiar poate declanșa schimbări în sensul cel mai concret cu putință. Deci nu doar la nivel de mentalitate. Cum ar putea spectacolul de teatru să devină un instrument de lucru și o metodă cu efect imediat asupra publicului țintă? Am în vedere genul de spectacol care atrage nu (doar) prin latura estetică, nu (doar) prin latura ideatică și nu (doar) prin componenta de divertisment. Un teatru aplicabil, adică util, deci pragmatic.

Să considerăm un exemplu cât se poate de elocvent, Când fericirea se află în trecut, în regia lui Radu Ghilaș, 9 februarie 2020, TNI, spectacol despre care am scris deja o cronică, acum analizându-l din perspectivă pragmatică, introducând cu acest prilej o nouă tipologie, aceea de teatru pragmatic. Fără îndoială, Radu Ghilaș este un regizor realist și pragmatic. În spectacol, intervine o problemă extrem de actuală, care reclamă o soluție urgentă din partea spectatorului: accept sau nu decizia părintelui de a merge să locuiască la un cămin de bătrâni, pentru a avea mai mult spațiu în casă?

În Occident, unde oamenii sunt fără îndoială cu mult mai pragmatici, soluții de acest tip nu mai reprezintă o problemă. Însă în România, unde mentalitatea oamenilor tinde să rămână una preponderent rural-conservatoare, încă pot apărea dezbateri pe marginea subiectului enunțat. Părintele decide astfel, împotriva propriei dorințe, în mod rațional pentru a nu inoportuna, pentru a nu deranja prin faptul că a devenit neputincios, pentru că modurile de viață ale celor două generații redate în spectacol în mod direct diferă, chiar dacă toți se confruntă cu probleme declanșate de neracordarea la prezent în cazul fiului sau de solicitările societății contemporane în cazul fiului, pentru care până și evadarea (entertainment-ul în fața ecranului) e însoțită de nevroză și de nevoia de compensare (TV, câteva alune, mănâncă dulceață noaptea etc.), dar și spre a lăsa o cameră liberă în casă pentru nepot (în termeni pragmatici, poate și simbolici, pentru a face loc). Fiul, un corporatist autentic, ale cărui slăbiciuni și nevroze doar tatăl său i le cunoaște (poate nici măcar soția sa, la fel de preocupată de carieră ca și el) acceptă decizia părintelui ca pe ceva firesc și e foarte glacial la început (economizarea spațiului din valiză prin reducerea bagajului etc.).

Justificările (motivările de ordin psihologic) care intervin ulterior, mai mult sugerate decât conferite în mod explicit, cu privire la mici traume din copilărie, tachinări venite din partea părinților, un cuplu simbiotic, sudat, dar brutal despărțit de moartea timpurie a partenerei (mamei) introduc o latură emoțională în spectacol. În contextul temei abordate, negocierea în plan psihologic e ceva inedit pentru occidental, însă e luată în serios de conaționalul nostru, deoarece îi pune foarte multe probleme de conștiință. Adevărul de ordin occidental-pragmatic este astfel contrazis prin introducerea unui fir epic colateral și printr-o ușoară psihologizare.

Dacă în Occident o asemenea decizie e privită ca un fapt normal, la noi încă există concepții oscilante care duc la decizii diferite. Balanța înclină ba spre emancipare, preluarea și adoptarea modelului occidental (acceptarea deciziei părintelui de a merge la casa de bătrâni sau luare deciziei în familie, de comun acord), ba spre negare, tradițional și conformare la cutumă, copiii fiind considerați un sprijin pentru părinți la bătrânețe (mezinul care rămâne în casa părintească și alte asemenea concepții care țin de mentalitatea rural-conservatoare). De aici, nevoia stringentă a spectatorului de a lua o decizie pe cont propriu, în contextul pe care îl conferă datele propriei vieți. De aici, impresia clară că e un spectacol pragmatic care răspunde nevoilor unei societăți scindate între emancipare și conservatorism, cu foarte multe niveluri intermediare. Teatrul pragmatic nu livrează adevăruri ori soluții pe tavă. Dar e util în sensul că identifică o problemă în locul unde aceasta apare ca atare, fiind adaptat la comunitatea căreia spectacolul i se adresează și deoarece reclamă din partea spectatorului un răspuns imediat exprimat în termeni de comportament.

În această ordine de idei, în termeni pragmatici chestiunile pot fi reinterpretate: ceea ce pentru Furio Bordon (autorul piesei de teatru) era la ordinea zilei în Italia anilor `90 la noi încă mai poate genera o premieră pe țară (în termeni de temă și mesaj). Etapele mutării la căminul de bătrâni iau o altă turnură decât în realitate, ceea ce conferă piesei dimensiune artistică, dar mai ales psihologică. Dincolo de aceste aspecte, de oscilațiile tatălui și brutalitatea fiului, de nepotrivirile de caracter, de (ne)acceptarea faptului că oamenii se schimbă și (ne)asumarea propriilor neputințe, de (in)capacitatea de a se privi obiectiv în oglindă, inventariind amintiri surogat, rechemând trecutul prin imaginea soției, exagerând candid (metafora prizonierului), trecând incapacitatea de a mai avea grijă de sine sub umbrela jucăriilor-fetiș, a cărților vechi, e vorba de teatru pragmatic chiar și nedisimulat, brut (pachetul de pampers, pilulele, delirul etc.), deoarece, din punctul de vedere al spectatorului, problema e una concretă care îl privește în mod direct.

Ba, cel mai probabil, spectatorul se află într-o postură similară tatălui, fiului sau chiar nepotului; nepotului i s-a putea comunica fie că bunicul lui a murit (vorbă spusă la nervi de tată), fie că acesta locuiește acum într-o nouă casă pentru bunici, unde ar putea merge în vizită, centrul având pentru spectator un nume fictiv, generat de imaginația tatălui, ori cât se poate de real. În fine, spectatorul actual trăiește într-o comunitate unde asemenea decizii (a opta pentru căminele de vârstnici, pentru centrele de asistență și îngrijire) încă stârnesc controverse (conotația peiorativă acordată termenului ”azil” într-o societate insuficient emancipată, cu mentalitate rural-conservatoare). Iar spectatorul va trebui la rândul său, la un moment dat, poate chiar a doua zi, să ia o decizie de tipul celei care constituie subiectul acestui spectacol de teatru.



https://dyntabu.blogspot.com/2020/03/teatrul-pragmatic.html

Dana Tabrea

Picturalul în teatru sau un spectacol de o nesfârșită tristețe

Orașul cu fete sărace, inspirat de povestirile din volumul omonim al lui Radu Tudoran, prima dintre acestea dând chiar titlul volumului, este un scenariu original, scris de regizorul Radu Afrim. Regizorul creează monologuri, roluri și personaje și le adaptează pentru actorii pe care și-i alege în distribuție. Lucrează cu tinere actrițe, inclusiv cu studente de la UNAGE care, dincolo de personajul colectiv al fetelor din orașul dintre ”stepă și limanul Nistrului”, vizibil în momentele vocal-coregrafice sau de atmosferă scenică, au propriul monolog, propria poveste și încep să prindă contur și individualitate actoricească, fiecare atingând, prin valorificarea competențelor, un nivel remarcabil. Atât în privința rolurilor secundare, cât și al celor principale, regizorul este extrem de atent, dozajul scenic e impecabil, la fel și fluența spectacolului, cu accentele de rigoare pe tablouri.

Ceva din proza lui Radu Tudoran rezonează cu stilul regizorului și dincolo de nevoia de a se apleca asupra uni text care nu atrage atenția regizorilor în mod obișnuit, aproape uitat, asupra unui univers al oamenilor simpli, dar cu povești teribile, redate și dramatic, dar și comic, asupra unui text al cărui potențial l-a găsit în amestecul de realism și stranietate, în spiritualitatea și profunzimea unor ziceri, în potențialul filmic al lumii în care doar pare că nu se petrece nimic, dar unde fierberea e pe punctul să da în clocot din pricina trăirilor înăbușite, unde realismul psihologic și misterul, supranaturalul se întrepătrund.

Transpus în univers spectacular, scenariul se înscrie în sfera realismului magic, iar la nivel scenografic domină prin pictural, câteva tablouri cu actrițele și elemente de decor, o paradoxală natură moartă vie, rămânând întipărite în memoria spectatorului. Senzația de după spectacol e o copleșitoare tristețe, fără obiect, nesfârșită ca stepa și nețărmurită de Nistrul care-și iese din matcă și înghite la un moment dat, metaforic, întregul univers scenic, pentru a-l restitui într-un joc dual al destinului cu viețile oamenilor mărunți.

Faptul că rizibilul și caricaturalul, grotescul își fac uneori loc în țesătura spectaculară nu știrbesc cu nimic din sentimentul de tristețe pe care îl duci cu tine mult timp, după ce ai părăsit sala de spectacol; ba mai curând contribuie, prin tehnici neaccesibile la prima vedere, la potențarea sa. Afrim aduce foarte multe din ideile pe baza cărora și-a construit spectacolele anterioare (muzica originală, adaptări folclorice care să corespundă zonei geografice unde montează spectacolul, imagini ori construcții de personaje care ilustrează uneori un singur cuvânt din text, insertul cu preotul pentru Paște, momentul cu Mamocica/Pușa Darie în patul lui Marinică pentru replica privind intenția de căsătorie a Murei, fata plăpumarului care-a murit de ”tuse roșie” și care nu rămâne o simplă aluzie textuală, ci bântuie în anumite momente lumea și astfel legătura dintre mundan și lumea spiritelor etc., ultimele - construcțiile imaginare (imaginal) sau de personaje având rolul de a realiza trecerea de la scenariu la scenic și de a lega filmic scenele, action-cut-action, anulând astfel perimatul heblu, chiar și prin tăiere sau de a contribui la realizarea unor planuri suprapuse în construcția dramatică). Mai există momente scenice valoroase din punct de vedere teatral, special construite pentru a reda o stare de spirit sau un întreg conflict psihologic, în ultimul caz, ca exemplu, lupta Murei cu sine însăși pentru a rezista ispitei care e hiperbolizată în materie de mijloace regizorale și jucată cu autenticitate viscerală de Ada Lupu).

Lucrul cu actorul devine foarte important pentru regizor, imaginea, textul, mișcarea scenică, muzica se echilibrează în construcția scenică. Decorul este special creat pentru a scoate în evidență contribuțiile actoricești, permițând în același timp soluții regizorale recognoscibile ca făcând parte din arsenalul artistic afrimian (mobilierul însuflețit, o mână care iese dintr-un sertar și primește obiectele care intră în sertar, actorul pe picioroange, actorul din manta, fără cap, de această dată cu soluțir lucrată la vedere, în mișcare, coregrafic, accesoriile care revelează detalii despre personaje, animale împăiate etc.), cu un adaos foarte important: fiecare element de decor este justificat la nivel textual, de replică sau prin jocul actorilor.

Folosirea unor estetici variate pentru a reda un scenariu realist (naturalism, post-impresionism, expresionism sumbru și absurd, dar și puțin baroc) stă în picioare atâta vreme cât e motivată prin construcția spectaculară complexă și se înscrie tendințelor occidentale cele mai demne de luat în seamă. Fragmentarea narativă, revenirile ulterioară la situații inițiale, parcursul onirico-suprarealist, extrem de dezvoltat prin mijloacele utilizate, dar și prin jocul complex, corporal, dar și psihologic al Adei Lupu, pentru a trata o chestiune realist-psihologică în povestea Murei care-i opune rezistență lui Marinică, absența naratorului, folosirea monologului direct sau a naratorului indirect, schimbul de actori la nivel scenic, astfel încât actorul, detașat de personajul său, să își poată relata cu detașare povestea sunt tehnici de regie en vogue pe care demersul teatral le integrează în mod natural.

În spectacolul lui Afrim, spiritele veghează și participă la lumea, au dreptul la propria poveste și la propriul monolog, uneori prezența lor e una ce estompează granița dintre lumea de aici și lumea spiritelor, în sensul că, până se elucidează chestiunea, acestea se integrează perfect universului scenic. Fundalul nu mai ascunde un ”dincolo”, prezențele invizibile sunt vizibile, e cazul fetei plăpumarului, dar și al celei sărutate lângă gardul grădinii publice și înghesuite în stufărișul de la marginea orașului, cel mai probabil găsindu-și sfârșitul în urma unui avort (e indescifrabil până spre final dacă fata e vie sau moartă, numai faptul că se poate vedea cu fata plăpumarului, dar e uneori invizibilă pentru celelalte, mai ales pentru băiatul care a sărutat-o cândva și pe care l-a regăsit, dar care nu o poate vedea elucidând ceva din mister și tot rămâne o situație scenică profund enigmatică).

(Orașul cu fete sărace după Radu Tudoran, scenariul, regia și universul sonor: Radu Afrim, distribuția: Ada Lupu, Pușa Darie, Cosmin Maxim, Ionuț Cornilă, Dumitru Năstrușnicu, Diana Roman, Diana Vieru, Mălina Lazăr, Ioana Buta, Iuliana Budeanu, Mara Lucaci, Diana Amitroaie, Ioana Aciobăniței, Dumitru Georgescu, Radu Homiceanu, Florentin Hrițcu, Costică Baciu, scenografia: Cosmin Florea, pian, aranjament vocal, pregătire muzicală: Diana Roman, asistent de regie: Alexandra Vieru, premiera: 22 februarie, Sala de Teatru la Cub, Teatrul Național ”Vasile Alecsandri” din Iași)

Dana Țabrea

https://dyntabu.blogspot.com/2020/03/picturalul-in-teatru-sau-un-spectacol.html

Cum să îți schimbi viața prin învățare continuă

Resimțim în permanență faptul că trăim într-o societate dinamică, în continuă schimbare. Pentru a face față schimbării, trebuie să ne adaptăm. Rolul învățării pe tot parcursul vieții este în primul rând acela de a ne ajuta să ne adaptăm. Astfel încât să reușim să alergăm cu aceeași viteză cu care se schimbă totul în jurul nostru și să fim în pas cu tehnologia. Abia apoi de a ne oferi cunoștințele și abilitățile de care avem nevoie pentru a evolua în plan personal sau profesional.

Dacă ai terminat Facultatea de Litere, dar vrei un job în IT. Și obții o nouă calificare în Informatică. Însă IT-ul este un domeniu în continuă expansiune. Ai avea mai mult succes dacă ai avea la portofoliul pentru interviu cât mai multe certificate care să ateste că ești la curent cu ultimele cunoștințe în domeniu, că te-ai familiarizat cu limbajele de programare cerute de piața locurilor de muncă, și ea aflată în plină evoluție. Odată angajat, dată fiind viteza cu care IT-ul se dezvoltă, va trebui să ții pasul prin noi perfecționări. De aceea, vei continua să investești în propria persoană pentru a-ți dezvolta creativitatea și a fi apreciat. Ai putea urma chiar și cursuri care să îți dezvolte abilitățile pedagogice pentru a vorbi pe limba celor mici și a-ți ajuta frații ori copiii la școală. Presupunând că ai terminat Arhitectură și nu ți-ai găsit un job în domeniu. Urmând cursuri de programare asistată ai ajunge să lucrezi la o firmă. Iar dacă ți s-ar propune un job în web design în cadrul aceleiași companii, dar plătit mai bine, nu ai ezita să te specializezi prin cursuri care ți-ar permite să înveți lucruri noi să ai succes. În plus, ai mai multe șanse față de alți candidați. Învățarea continuă este esențială pentru a face față competiției.

Cu toții vrem să avem succes, însă poate că nu știm exact încotro să ne îndreptăm pentru a-l obține. Cu toții vrem să atragem atenția colegilor, a prietenilor sau familiei. Dar cum am putea să devenim persoana spre care toți să se îndrepte atunci când au o întrebare? Cum am putea să avem parte de credibilitate absolută atunci când formulăm o opinie? Cum am putea să avem job-ul pe care ni-l dorim? Succesul înseamnă impact. Dacă vrei să ai o carieră de succes și o viață de calitate, îmbogățește-ți portofoliul în fiecare an: urmează două sau trei cursuri de perfecționare. Cunoștințele și abilitățile dobândite te vor transforma într-o persoană ale cărei idei vor avea impact.

Fie că e vorba de recalificare sau specializare ori perfecționare, putem urma la orice vârstă anumite module, în urma cărora să obținem noi certificări sau să ne dezvoltăm competențele deja dobândite. Chiar dacă ți se pare că ai ajuns în vârf, într-o poziție de conducere, încă mai ai mult de parcurs. Poți dovedi că ești oricând capabil de o activitate la care nu te-ai fi gândit înainte. Făcând din investiția personală continuă o prioritate a vieții noastre, vom avea mai multă încredere în noi înșine și o stimă de sine crescută. Iar o stimă de sine mare e condiția pentru a ne simți mulțumiți. Investind în noi înșine prin finalizarea a două sau trei cursuri pe an, ne dezvoltăm personal și profesional. La serviciu sau printre prieteni, în familie, indiferent ce opinie ai formula, ai fi citat și admirat. Ai deveni o autoritate în domeniu ori de câte ori cineva ar avea o întrebare.

Conform Institutului Național de Statistică, ”România atinge abia un procent de participare la învățarea pe tot parcursul vieții de 1,5% din totalul populației active, față de media Europeană de 10,7% declarată de EuroStat”. Ți-ai putea imagina o persoană care nu investește deloc în dezvoltarea personală și profesională, care nu a urmat niciodată cursuri de perfecționare? Fără îndoială, viața unui astfel de om care se complace în rutină, monotonă și plafonată, este incomparabil mai săracă decât a celui ce alege să se perfecționeze. Poți opta pentru cursuri online care nu îți cer să te deplasezi și îți permit să îți gestionezi timpul în mod eficient.

Perfecționarea îți oferă veritabile experiențe de cunoaștere care să te stimuleze mental. Te-ai gândit vreodată să înveți o limbă străină doar ca să te menții în formă mental? E științific dovedit că o minte ocupată își oferă șansa unei vieți pline de energie, când te simți revigorat și tânăr. În contextul în care populația Europei este mult îmbătrânită, 30% din totalul populației având peste 65 de ani, iar rata mortalității se duce în medie spre 90 de ani, o viață de calitate e cel mai important lucru. Iar o viață de calitate presupune să înveți mereu ceva nou, să-ți ocupi timpul în mod activ, să îți stabilești țeluri pe care să le atingi și să-i conferi vieții tale un sens.

Prin învățarea pe tot parcursul vieții dobândim competențe transferabile, datorită cărora putem obține o poziție sau un job mai bun. Nu e suficient să ai marfă bună, ci trebuie să știi cum să o vinzi. Cursurile de perfecționare pun accent tocmai pe acest lucru: te învață cum să îți pui în valoare calitățile, cunoștințele și abilitățile. Gândește-te că e ca atunci când ai găti o mâncare și ai respecta rețeta, ai avea toate ingredientele și te-ai asigura ca aceasta să iasă ca la carte. Dar dacă lipsește sarea din bucate, nu mai are nici un gust. Același lucru se întâmplă dacă nu investești în tine. În plus, poate că ai mai auzit că cel mai bine se învață din practică sau în mediul lucrativ. Ei bine, spre deosebire de educația formală, perfecționările pun accent tocmai pe cunoașterea practică, aplicații și simulări de caz.

Să zicem că ești acum pe o poziție entry level. Însă nu îți dorești asta pentru tot restul vieții. O idee ar fi să urmezi cursurile unei facultăți în domeniul în care te-ai angajat (IT sau economie). Dar, deoarece de cele mai multe ori școala nu e cheia succesului, ai putea la fel de bine să optezi pentru cursuri de marketing sau management. Acestea ar putea fi tocmai ”sarea din bucate” care te-ar ajuta să ajungi team leader și apoi chiar manager. Să zicem că acum călătorești foarte mult. Învățând limba engleză pentru afaceri ți-ai însuși terminologia specifică de care ai nevoie și ai atinge nivelul dorit de competență lingvistică. Iar dacă ai urma cursuri de comunicare în afaceri, ai învăța o mulțime de trucuri pentru a avea succes. Mâncarea ta ar fi acum una demnă de un restaurant de cinci stele. Dar dacă ai vrea să îți deschizi propria afacere? Și nu ai ști de unde să începi? Ce-ar fi să începi din nou cu începutul, adică prin niște cursuri de dezvoltare personală?

În orice direcție ai decide să o iei, învățarea continuă îți poate schimba viața. Devenind o persoană împlinită, devii în același timp un cetățean activ, implicat care poate să schimbe în bine lumea din jurul său.

Dana Țabrea

https://dyntabu.blogspot.com/2020/02/cum-sa-iti-schimbi-viata-prin-invatare.html

Împăcarea cu sinele

Când fericirea se află în trecut e un spectacol de atmosferă, emoțional, prin care regizorul Radu Ghilaș își dovedește abilitatea de a lucra luând ca punct de plecare un concept-problemă (bătrânețea) din care face conceptul regizoral ce ghidează întreaga montare; în același timp, acordă o foarte mare importanță detaliilor (sunet, video ori mișcare), alegând în mod corespunzător echipa cu care colaborează, iar în ceea ce îi privește pe actori, pune mare accent pe gesturile filigranate.

Lipsește o componentă psihologică puternică, regizorul nefiind interesat, prin tipul de spectacol propus, de o analiză psihologico-teatrologică de profunzime a situației personajelor implicate. Lipsește componenta dramatică dură, de vreme ce Radu Ghilaș nu tinde să reliefeze drama personajelor, traumele din trecut care le-ar putea explica parcursul existențial și justifica deciziile. Sunt foarte puține momentele în care drama psihologică înseamnă altceva decât problema-teză identificată drept constantă a prezentei montări (drama prizonierului, captiv în celula propriului corp de nerecunoscut, a propriei existențe care se mulează după noile reguli dictate de boală, singurătate, slăbiciune, a spațiului închis, între patru pereți, unde singurii prieteni sunt muzica lui Bach, cărțile și o jucărie de pluș, analogia dintre prizonierul care-și așteaptă sentința și bătrânul care-și așteaptă moartea, diferența uriașă dintre a mai avea 30 de luni de trăit sau 30 de zile, fericirea putând însemna, în acest context, a fi în prima dintre cele două situații). Un asemenea moment, constituind o excepție, recurgând la proiecție video și o aplicație de accelerare și modelare a fotografiilor celor doi, desfigurează chipul tânăr al fiului (Dumitru Georgescu) și-l transformă în cel ridat al tatălui (Emil Coșeru), făcând trimitere în trecut la relațiile cu părinții, cu tatăl, același tipar al respingerii fiind prezent în viața ambilor, tată și fiu.

Fără să stabilească o formulă teatrală bine definită, plecând de la drama bătrâneții și metafora prizonierului din celulă (o manifestare actoricească plină de forță în cazul lui Emil Coșeru), Radu Ghilaș nu optează nici pentru dramcomedie, deși pe alocuri mici ironii, surâsul înțelegător, dar sumbru (Doina Deleanu) sau reacția aproape grotescă a fiului (Dumitru Georgescu), spărgând tiparul insului care-și camuflează traumele trecutului sau fricile printr-un cotidian rutinat, planificare și compulsii, când este tachinat de tatăl său și păcălit pentru a doua oară, prima dată s-a întâmplat în copilărie, acum la maturitate, cum că ar fi nelegitim, constituie noi excepții de la ceea ce am putea spune în general despre spectacol. De această dată, excepția, ieșirea din tiparul existențial ar putea avea rolul unei vindecări. Iar ulterior tatăl și fiul se apropie, frica de respingere este depășită, regrete nu mai există, nici conflicte mocnite.

Radu Ghilaș imaginează un parcurs narativ realist, fără a insista pe psihologia ascunsă, de nivel subconștient, a personajelor, scenariul e credibil, coerent. Soluțiile regizorale sunt, la fel, realiste, uneori cam brute (pachetul de pampers) sau forțate (pilulele, împachetarea lucrurilor). Alteori, dimpotrivă, subtile (ca atunci când profilul psihologic al fiului reiese din nararea făcută de tată referitor la programul său zilnic, robotizat) sau diafane, mai ales atunci când sunt asociate cu soluții actoricești sau când urmează ritmul prezenței în scenă sau pe cel al mișcării actorilor (e cazul prezenței delicate, al mișcărilor scenice vaporoase ale Doinei Deleanu).

Regizorul nu ia decizii radicale nici cu privire la situațiile scenice, nici cu privire la relațiile dintre personaje, care ar putea ascunde sau revela un trecut problematic. Deși e evident din scenariu că fiul are sechele din copilărie, că nu își exprimă cu ușurință sentimentele, ci preferă să și le reprime și că se teme de abandon. O atare frică e prezentă și la tatăl care a avut o relație fericită cu soția sa, pe care relația mamă-fiu nu a reușit să o altereze. Soția sa a murit când fiul avea o vârstă fragedă, înainte de a ajunge la menopauză, ceea ce l-a afectat profund. Cei doi au avut o relație bazată pe o complicitate de invidiat, o relație în care nu ar fi mai fi încăput un al treilea. Prezența figurii feminine, a mamei, are rolul de a repara greșelile din trecut, micile jocuri și tachinări în care și-au implicat fiul, fără motiv, pentru că relația lor era de așa natură, caracterul ei fiind dictat de propriile lor traume pe care au reușit să le depășească doar împreună.

Complicitatea din relația celor două personaje este transpusă scenic printr-un joc actoricesc în care Emil Coșeru și Doina Deleanu se susțin reciproc, se completează și se armonizează. Personajul lui Dumitru Georgescu (fiul) e elementul discordant, care treptat va fi integrat alături de tată, în absența mamei. Rolul umbrei mamei e acela de mediator al relației dintre tată și fiu și de reparator al acesteia. Însă trecutul nu e o jucărie pe care am putea-o repara, la fel oamenii nu sunt marionete care să reacționeze la răsucirea unei cheițe în mecanismul lor vital care le asigură funcționarea. Că fericirea se află în trecut e discutabil. La fel de discutabil ca existența trecutului psihologic care, din prezent, poate fi privit în multiple feluri. Perspectivele asupra trecutului însumează, carte lângă carte, o bibliotecă (moment repetat în designul video al scenei).

Fericirea nu se află în trecut, când tatăl a ținut la cărți mai mult decât la propriul copil. Sau la propriul ego mai mult decât la soția sa. Fericirea e acolo, oriunde, oricând omul se împacă cu sine însuși.

(Când fericirea se află în trecut de Furio Bordon, traducerea: Dana Coșeru, regia: Radu Ghilaș, distribuția: Emil Coșeru, Doina Deleanu, Dumitru Georgescu, scenografie și light design: Sebastian Rațiu, video design: Andrei Cozlac, sound design: Dragoș Cohal, mișcare scenică: Lorette Enache, premiera pe țară la Sala Studio a TNI, 9 februarie 2020)

Dana Țabrea

https://dyntabu.blogspot.com/2020/02/impacarea-cu-sinele.html

The Cry of Silence

https://www.youtube.com/watch?v=3jhS0qGM6wI

Scurtmetrajul Marei Crăcăleanu, The Cry of Silence (2019), care-a avut proiecția de gală pe 31 ianuarie la Ateneul Național din Iași, indică o autoare matură, preocupări profunde, interesul de a sonda mirajul creării de imagini și simboluri percutante, dacă e să ținem cont de vârsta și experiența acesteia. Întâmplător, am vizionat trailerul în așteptarea altei producții cinematografice, iar ulterior am fost surprinsă să aflu două lucruri: că regizoarea este elevă și că nu e vorba de un lungmetraj. Într-adevăr, Mara Crăcăleanu este elevă în clasa a XII-a la Colegiul Național ”Mihai Eminescu” din Iași, iar filmul ei are exact 13 minute și 40 de secunde. Această producție cinematografică nu este un debut.

Mara Crăcăleanu a câștigat mai multe premii pentru actorie și regie la nivel internațional și e deja la al IV-lea scurtmetraj, de această dată o coproducție româno-britanică. Filmul e un colaj de frame-uri, încercând să surprindă stări de spirit diverse, extreme, contrastante (disperare, extaz, melancolie, veselie, tristețe) uneori paradoxale (dispreț, admirație) subsumate unor estetici diferite. Realist (momentul de la spital, cadrele succinte care surprind viața celor două adolescente, Ingrid și Teodora,  în contexte adecvate vârstei lor), dar și simbolic (pasărea neagră, închiderea ochilor, cu valoare de anticipație, îngerul vieții ai cărui ochi sunt închiși de palmele morții, Valea Plângerii) sau oniric (momentul vocal cu trei protagoniste), scurtmetrajul Marei Crăcăleanu o recomandă pentru regia de teatru, dat fiind că folosește asumat anumite tehnici consacrate (black-out, flash-back). Dar și tehnici inovative (imagini care modifică sau adaugă ceva la cadre, prelucrate pe computer). E drept că are și un bun asistent de regie din lumea teatrului (Alice Moisă). Mizează foarte mult pe distribuție și stabilește castingul în cunoștință de cauză.

În economia filmului, imaginea domină scenariul, cel din urmă fiind format din scurte pasaje (auto)reflexive și foarte puțin dialog. Cadrele scurte, fragmentarea, ambiguitatea scenariului sunt semnele formale și de conținut ale faptului că Mara Crăcăleanu nu își propune să ofere răspunsuri, ci să frapeze prin întrebări lăsate fără răspuns. Publicul țintă sunt adolescenții, iar întrebarea de fond nu vizează dragostea, cum ne-am putea aștepta, ci viața și moartea. Live the moment, aici și acum, tema timpului, irealitatea prezentului, pe muchia dintre trecutul foarte imediat și viitorul apropiat, un moment ce nu poate fi (sur)prins, schimbarea inevitabilă, apropierea de moarte cu fiecare clipă trăită, absurdul, revolta, simplitatea și complexitatea ființei umane, ieșirea din timp sunt doar câteva dintre preocupările regizoarei la nivel teoretic, tratate în momentele cu cadre din natură, în scenele cu fetele în apartament, în cadrele din club, în meditația care are ca fond imagistic holul spitalului etc. Subiectele de ordin teoretic sunt diluate, iar cadrele se succed cu un tempo bine dozat, întotdeauna dinamismul e prezent acolo unde trebuie (momentul de clubbing) și diminuat acolo unde se accentuează o idee (un simbol, momentul cu îngerul) sau o imagine (momentul din mașină).

Filmul are cadre frumoase, cu estompări ale fundalului, cu suprapunerea bizară dintre chipul uman și peisaj, chipul devenind transparent pentru natură, cu redarea luminii naturale în manieră fotografică (sunt cadre care ar putea fi oprite și transformate în fotografii foarte reușite). Cărora li s-ar putea conferi o explicație. În același timp, cadre frumoase, dar aproape de neînțeles în absența unei interpretări simbolice (Ingrid, întinsă pe luciul apei, oglinda cerului, o fâșie subțire sub care e iarba – apropierea dintre cer și pământ). Cadre mai lungi sau mai scurte. Care ar putea să constituie o poveste sau nu. În primul caz, ar putea fi vorba de sora unei adolescente (Teodora) care are un atac cerebral, să zicem, și moare la spital. Durerea surorii ei (Ingrid) este inimaginabilă (momentul tensionat, plânsetul încordat). Traseul cu mașina ar putea fi drumul spre sau dinspre cimitir etc. Firul narativ este lăsat la latitudinea spectatorului, la fel și detaliile.

În registru simbolic, însă, ar putea fi vorba de călătorie inițiatică, de schimbare, de trecerea prin stări de spirit diferite, de moartea a ceea ce suntem astăzi pentru a ne naște și mâine, cu fiecare nouă trezire din somn, mai maturi, mai triști, mai lucizi. Ce sunt ”vocile”, în absența cărora se face liniște și de ce protagonista încetează la final să mai simtă? Prieteni imaginari? Identități multiple? (suprainterpretare posibilă) Să fie moartea doar momentul în care se face liniște deplină? Atunci când orice tensiune dispare, când nu mai există contradicție și nici dinamism, ceva moare (la nivel filosofic). Maturizarea însăși e o asemenea trecere, dinamismul face loc unei anume inerții, iar copilul e lăsat în urmă, candoarea (îngerul) primind atingerea ireverențioasă a mănușilor elegante și negre, atingerea vieții care curge inevitabil spre moarte. Întâlnirea cu moartea, fie că e vorba de moartea a ceea ce am fost, fie că e vorba de moartea cuiva apropiat, e întotdeauna o experiență care modifică radical structura sufletească a unui om.

(The Cry of Silence, scenariul și regia: Mara Crăcăleanu, cu Ada Lupu/ Ingrid, Sorana Eșanu/ Teodora, Pușa Darie /Doctorița, alte adolescente: Mariana Munteanu, Sara Tayari, Georgiana Florea, asistentele emdicale: Ioana Ivănescu, Andreea Andrei, peste 20 de adolescenți în club, printre care și Andrei Sava, producător și producător executiv: Charlie McKenzie, Anthony Michael Roman Hersey, premiera: Ateneul Național din Iași, 31 ianuarie 2020)

Dana Țabrea

https://dyntabu.blogspot.com/2020/02/the-cry-of-silence.html