Florin Caracala, omul, in 10 randuri haioase

Chestionarul lui Pivot	Florin Caracala, omul, in 10 randuri haioase
Zgomotul favorit ?	Zgomotul ploii calde de vară (zici că am fost Eminescu – ce înseamnă să fii sincer, râzi până și de tine)
Zgomotul de nesuportat ?	Zborul unei muște, fix după ce sting lumina, la jumatea toamnei, când sunt ferm convins că nu mai sunt muște în oraș (nu știu de ce am eu senzația că muștele, și ele, migrează în țările calde pe la începutul lui noiembrie)
Cuvântul preferat ?	Mirobolant
Un cuvânt ce te calcă pe nervi?	Concept
Înjurătura preferată/cea mai uzitată ?	Frățică ! Să moară Petrică ! (o folosesc de atât de mulți ani că nici nu știu câți)
Ce te incită ?	Absolut orice are un dedesubt.
Ce te enervează?	Acum, benzinăria din fața blocului meu. Când stăteam în Iași, șantierul Palas, din spatele blocului meu!
Ce-ai fi dacă nu ai fi ce ești ?	Absolut orice! sunt român, am învățat de toate.
Ce n-ai fi sub nicio formă ?	Păr pe piept  :)) (deși nu glumesc, creierul meu a făcut o analogie cu ce ar fi descrețitor de spus aici, și mi se pare foarte funny )
Dacă există rai, ce ai vrea să auzi de la Dumnezeu o dată ajuns la porțile raiului ?	„Cum dracu ai ajuns tu aici?”

 

Va urma un interviu cu regizorul Florin Caracala.

Florin Caracala a terminat Universitatea de Arte "George Enescu din Iași, secțiile actorie (2010) și regie (2011) și este în prezent masterand, secția regie, al UNATC ”I.L. Caragiale” din București. S-a făcut remarcat în Iași prin numeroase spectacole a căror regie a semnat-o, prin spirit ludic, inovație și nonconformism. Îmi place să cred că va ajunge un brand în teatrul românesc și nu mă feresc să-mi exprim public încrederea și speranțele pe care le am legate de devenirea artistică a lui Florin Caracala.

 

Dana Țabrea

 http://dyntabu.blogspot.ro/2012/11/florin-caracala-omul-in-10-randuri.html

 

Caderea din Olimp: Visul unei nopti de vara (after)

Deși miraj al căderii din Olimp, Visul unei nopți de vară în regia lui Radu Afrim, rămâne, totuși, un miraj. Cu toate că majoritatea defăimătorilor au văzut în vis o coborâre în infern, acesta nu e decât efectul unei dezvrăjiri a lumii. Ca o mantra a însăși dezvrăjirii noastre. Cine eram înainte de cădere?

Nimeni nu ne-ar putea spune decât că  toată distracția se întâmplă la Atena, dar în 2012. Ne devine clar că zeii sunt actualii bosses. Bunăoară, ducele Atenei, Tezeu (Doru Aftanasiu), e convertit în patronul unui club, înainte de nuntă și inaugurare, care-și ia mireasă macchiato (Livia Iorga), genul nepricepător că ”orice piesă bună este o iluzie și nu există piesă proastă dacă dai dovadă de puțină imaginație”. În continuare, zânele astăzi sunt dame de consumație, Oberon (Cosmin Maxim) e un drogat, iar Titania (Anne Marie Chertic) pare o matroană. Teatrul din teatru e făcut de niște ageamii, muncitori în construcții veniți din est, de pe plaiuri mioritice, cu accente care mai de care (moldovenesc, oltenesc etc) și aplaudat la scenă deschisă de tinerimea din club. Unul dintre muncitori e numit ironic Dragobete; poate că într-un scenariu paralel, lăsând deoparte Atena, actualizarea ar fi putut alege calea valorificării miturilor românești (ielele, Meșterul Manole, drăgaica, ursitoarele etc.). În ciuda faptului că s-ar putea face un efort de imaginație în acest sens, mă reține vegetația kitsch, culminând cu nuiaua Titaniei, un pămătuf verde de plastic, nicidecum un spic de grâu.

Spectacolul funcționează ca o defulare pe viu, urmată de o sublimare imperfectă, narcotizată. De data aceasta, Afrim nu mai lucrează cu arhetipurile, coborând ștacheta, dispre nivelul mentalităților colective ordonatoare, înspre cel al cotidianului efectiv, pe de o parte, și înspre cel al sexualității nerafinate, pe de altă parte. Chiar și valorificarea mitologiei este acum sub profunzimea scontată, punându-ni-se în față o carte cu embleme aparținând vocabularului simbolic al amorului clasic, material-suport pentru formulele prin care Hermia (Loredana Cosovanu) caută să-i atingă inima lui Lisandru (George Cocoș).

Totuși, regizorul introduce cu dezinvoltură dedublări masculin-feminin, uzând de dualitatea animus-anima. Șocantă rămâne pentru unii distribuirea lui Andrei Grigore Sava în rolul Elena (de altfel, un rol destul de accentuat în stilistica-i efeminizată). Însă nimic nu putea fi mai shakespearian decât un băiat care să joace un rol feminin; la fel cum nimic nu putea fi mai afrimian decât un băiat cu trăsături de sculptură greacă în rolul lui Demetrius (Vlad Volf), care, mai înâi, o curtează cu stângăcie, evaziv, neconvingător în ceea ce privește masculinitatea pe Hermia și mai apoi, o respinge cu brutalitate, capriciozitate și surzenie afectivă tipic masculină pe Elena.

E în mersul firesc al lucrurilor ca Visul unei nopți de vară să aibă destinul oricărei magii: inițial, iluzie și feerie (să ne amintim, de pildă, abordările anilor nouăzeci, cu precădere cele din Anglia), trecând printr-o fază de intelectualizare și ajungând într-un final la dezabuzare. Din ce în ce mai mult, teatrul contemporan aspiră la realizarea unor spectacole gen instalație video. O mașinărie ultrasofisticată, funcționând impecabil, construită cu dibăcie inginerească. Spre deosebire de alte mostre ale spiritului ingineresc regizoral contemporan, spectacolul lui Radu Afrim continuă să aibă sens. În primul rând, ca mesaj universal, descifrabil dincolo de avalanșa plurisemantică de care suntem deja obișnuiți în cazul lui Afrim, reprezentația ne transmite un adevăr antic: dragostea nu cunoaște limite de timp ori spațiu, nu are vârstă, nici sex și nici vreo altă prejudecată ori discriminare nu ar trebui să i se asocieze.

În al doilea rând, după ce a afrimizat cât a afrimizat teatrul românesc contemporan (jocul cu serii de categorii estetice opuse, jocul cu sine însuși, critica Balcanilor, recuperarea experienței cotidiene într-un registru onirico-simbolic), regizorul Radu Afrim a început să de-afrimizeze. Visul unei nopți de vară se convertește astfel într-o parodiere a propriului stil și a tipurilor de teatralitate vizitate de către regizor într-un registru nu atât de ușor de receptat. Prin pasajele de teatru în teatru, însă, aceste accente ironice devin cu mult mai evidente. Într-un prim pasaj, este atacat stilul minimalist, inclusiv tehnicile reductive, revendicate de la Brecht, de care se abuzează astăzi pentru a fi la modă, de asemenea este ridiculizat teatrul conceptual. În cel de-al doilea, trecând dincolo de persiflarea industriei cinematografice intitulate Bollywood, Afrim atinge cu cinism atât naturalismul, dar și expresionismul sau suprarealismul, ce pot transforma teatrul, atunci când sunt abordate fără spirit de finețe, în teatru de clown, în hidoșenie teatrală sau într-un teatru al exponatelor împăiate.

 (Visul unei nopți de vară, regia Radu Afrim, coregrafia Florin Fieroiu, scenografia Iuliana Vîlsan. Din distribuție: Loredana Cosovanu, Vlad Volf, Andrei Grigore Sava, George Cocoş, Doru Aftanasiu, Anne-Marie Chertic, Cosmin Maxim, Livia Iorga, Dumitru Năstruşnicu, Cătălin Ştefan Măndru, Horia Veriveş, Daniel Busuioc, Cătălina Antal, Ionuţ Cornilă, Cristina Pădurariu, Diana Roman, Anca Pascu, Alexandra Acalfoae etc. Premiera la Teatrul Național din Iași, 8 iunie 2012. Prezent pe 23 octombrie pe scena Festivalului Internațional de Teatru Clasic de la Arad și pe 28 octombrie în cadrul Festivalului Național de Teatru din București. Pe 11 noiembrie se va juca la Teatrul Odeon din București, în cadrul Festivalului Internaţional al Artelor Spectacolului Muzical „Viaţa e frumoasă”).



Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2012/11/caderea-din-olimp-visul-unei-nopti-de.html

DT in dialog: Interviu cu actorul si regizorul Vlad Volf

 

Vlad Volf a terminat Facultatea de teatru din cadrul UAGE Iași în 2008. Până în prezent a jucat în numeroase spectacole, dintre care amintesc Visul unei nopti de vara de William Shakespeare, regia Radu Afrim , Nirvana (scenariul si regia Liviu Cristian), Flori, filme, fete sau baieti (scenariul de Mimi Branescu, regia Adrian Tapciuc, Teatrul Mihai Eminescu Botosani) și a regizat următoarele spectacole: Mama mia de Theo Herghelegiu, Mo rock, texte din I.L.Caragiale,  Feromonii, de Theo Herghelegiu, New York Fucking City, de Peca Stefan, Elevator, de Gabriel Pintilei. Cu prilejul ultimei puneri in scena, am avut un scurt dialog despre proiectele si cariera lui, incercand, pe cat posibil, sa-l fac pe Vlad Volf sa ne impartaseasca mai multe despre intentiile, scopurile si credintele sale, ca tanar om de teatru.

 


"Nici nu poate fi vorba de impunere. Totul incepe cu o discutie."

 

Dana Tabrea: Ce te-a determinat sa pui în scena povestea din Elevator?

Vlad Volf: Cum am spus si la discutiile de dupa spectacol cu publicul, ceea ce m-a determinat a fost povestea si buna scriitura a textului si prin cele doua nu putea rezulta decat un spectacol cu actori pentru actori, cel mai important aspect fiind jocul lor, trairile lor, o performanta actoriceasca (sunt intr-un moment in care cred in performanta actorului, in profunzime, in zona realismului).



DT: Cum t-a venit ideea cubului claustrofobic si ce simbolizeaza acesta din punctul tau de vedere?

VV: Ideea cubului a venit in lucru. Am incercat diverse variante impreuna cu scenograful Teofil Ciofu. Liftul nu e un simbol. Am incercat sa il fac realist. Folia nu e neaparat o metafora, desi poate fi privita si asa. Dar e tapetul interior al liftului, vopseaua...etc.

DT: Cum ai lucrat cu cei doi actori din distributie?

VV: Asta cu lucrul e putin secreta. In schimb, am colaborat deschis. Pot spune ca am pornit cu o viziune, o mica idee a totalului, dar am adaptat-o pe parcurs in functie de ei doi.



DT: In general, ii lasi pe cei cu care lucrezi sa descopere singuri implicatiile psihologice complexe ale partiturilor, ii asisti in aceasta intreprindere sau cauti sa le impui?

VV: Nici nu poate fi vorba de impunere. Totul incepe cu o discutie. Eu stiu textul, il citesc de 30 de mii de ori, ii iau povestea cu tot ce are ea si le-o pun in fata intr-o discutie. Vorbim despre tot. Iar in momentul in care, intr-o repetitie, te lovesti de un sentiment,de orice natura, il folosesti. Si mai e si vorba de incredere, dar aici e cu totul alta discutie :)

 

DT: Pe scurt, care a fost confruntarea ta cu teatrul si parcursul tau ca actor/regizor?

VV: Pfff. Confruntarea mea cu teatrul nu se termina. Urasc teatrul fara sentiment. Personal, am intalnit actori si regizori si colectiv artistic care, in timpul repetitiilor, sunt aceeasi oameni de pe strada, nepasatori, reci, ignoranti,etc. In continuare imi doresc sa schimb asta. Spectacolul este produsul final, ce vede publicul e rezultatul unor repetitii, al unor discutii. Un spectacol bun e cel in care si publicul si actorii/echipa, isi amintesc cu drag repetitiile, isi doresc sa joace din nou cat mai repede, fac ceva in privinta asta, se implica. Eu am reusit sa fac asta cu o mana de oameni. Cred ca "parcursul" meu e pe drumul cel bun.



"Teatrul viitorului se si intampla, dar noi nu stim pentru ca nu suntem informati."
 

DT: Ce performante (daca) presupui ca ai atins? Ce crezi ca mai e de facut?

VV: Performanta! Incerc sa fac performanta, dar tot timpul am ceva sa imi reprosez. Daca ceva e bine, trebuia sa fie mai bine. Sunt paranoic si nemultumit destul de des. Cred ca aici mai am de lucru :)) Si "mai mult curaj".
 

DT: Ce ai învățat din lucrul cu Radu Afrim ca actor?

VV: Lucrand cu Radu Afrim, la doua spectacole, pot sa scriu o carte mica pe care sa o dau fiecarui student care intra in anul 3 de studiu la actorie. Sigur i-ar folosi. E o experienta care nu se uita, te pune pe ganduri, te motiveaza.
 

DT: Dar ca regizor?

VV: Am aflat ca e bine sa lasi actorii sa gandeasca, sa ii pui in valoare fara sa stie, sa le dai ocazia sa isi aduca aportul propriu in lucru, sa stii cum sa ii ghidezi. Si mai stiu ca am multe lucruri de vazut ( filme, spectacole, etc). Conteaza.
 

DT: Ce faci acum? Esti angajat?

VV: In momentul de fata sunt liber profesionist :)). Sunt angajat, oarecum, la Teatrul Mihai Eminescu, din Botosani. Colaborez cu Teatrul National Iasi in trei spectacole. Urmeaza sa montez un nou spectacol, insa dureaza din cauza lipsei de fonduri, sponsori s.a.m.d.

DT: Cum crezi ca va arata teatrul viitorului (poti avea in vedere intrebarea si ca actor si ca regizor si orice dimensiune a teatrului dorești)?

VV: Teatrul viitorului se si intampla, dar noi nu stim pentru ca nu suntem informati. Sper, in schimb, intr-un viitor al teatrului in care toti angajatii in proiecte sa fie multumiti, sa poate lucra inteligent si frumos. :))

Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2012/11/dt-in-dialog-interviu-cu-actorul-si.html

Despre arta si alte masacre: Ultimul incident de la Nationalul iesean

Care este diferenta de atitudine, mutatis mutandis, intre individual mascat care a ciuruit 14 spectatori la premiera de anul acesta a filmului Batman si profesorul care a oprit reprezentatia spectacolului Nirvana la Teatrul National din Iasi? Ce s-ar alege de lumea spectacolului daca in loc sa ne spunem opinia in mod civilizat, printr-o critica ori un articol de opinie, dupa ce am vizionat intreaga montare, am urca fiecare pe scena, dupa cum ne dicteza constiinta ori, dupa caz, dupa cum ne fileaza lampa si am lua atitudine care mai de care?

Nu sunt adepta educatiei de tip mioritic, prin legarea tinerilor la ochi si ocultarea adevarului. Cred ca, mai degraba, trebuie sa stimulam in elev spiritul critic, lasandu-i pe ei sa decida ce le este util dintr-un spectacol, trecand dincolo de o expresie mai colorata ori de un comportament scenic licentios, in limitele artei, sortand, filtrand, ajungand la miezul problemelor, neramanand la forme de limbaj ori la episoade marginale. In loc sa vizioneze intreaga reprezentatie, pentru a avea ce comenta dupa cu elevii sai, un profesor iesean a preferat sa urce pe scena, sa perturbe intreg spectacolul, deranjandu-i pe toti ceilalti din sala, incalcand drepturile elevilor sai, care, in ciuda faptului ca au venit acolo insotiti de respectivul profesor, au venit de buna voie si poate ca doreau sa vizioneze in continuare.

Bunele intentii sunt insotite de fanatisme dintre cele mai izbitoare. Orgoliul de dascal al domnului in cauza nu i-a dat voie sa accepte nu limbajul licentios, asa cum s-a pretextat, ci atitudinea dispretuitoare emanata de text fata de a fi profesor astazi in Romania. Presupunand ca domnul in cauza ar fi considerat ceea ce se petrece pe scena drept o exagerare, ar fi trebuit de la nivelul academic de la care pretindea ca se ridica, sa inteleaga diferenta dintre act artistic si fapt de viata. Ceea ce se petrecea pe scena era un act artistic, purtand un mesaj cu care domnul profesor nu a fost de acord. In schimb, a confunda actul artistic cu un fapt de viata, de care s-a simtit dator sa-si fereasca odraslele intelectuale, fara a tine seama ca orice om dispune de propria capacitate de discernere, reprezinta o gafa impardonabila. Dupa cum o gafa la fel de impardonabila o reprezinta si atitudinea actorului care s-a simtit personal lezet de intreruperea spectacolului, deoarece acest fapt i-a prelungit sederea in teatru peste limitele contractului initial. Grabindu-se sa-si expuna pe facebook ca orice om depasit de situatie oful, dar, in fond, era dreptul lui la opinie si poate ca nu aveam noi dreptul sa mestecam cu lingura intr-un bors strain. Cate si mai cate nu vezi la statusuri pe facebook, ceea ce ar trebui sa ne puna pe ganduri. Poate ca ar fi mai bine sa ne autocenzuram, existand riscul sa ajungem in ziare, pe blogurile mai stiu eu cui ori cine mai stie pe unde cu ale noastre cogitatiuni private.

Revenind, consider gestul profesorului  iesean incalificabil si i-as sugera sa se puna in postura in care un parinte ori un trecator pe holurile liceului unde preda domnia sa i-ar intrerupe discursul, deoarece s-ar simti personal atacat de problematica razboiului celor doua roze. Nu i-ar explica atunci profesorul in cauza ca nu are nicio legatura chestiunea cu situatia particulara in care se gaseste cetateanul disturbator si ca orice asemanare cu personaje ori situatii reale nu poate fi decat pur intamplatoare?

Conchid, a fost o gafa impardonabila pentru profesorul iesean condundarea unui act scenic cu un fapt de viata. A fost un gest necugetat sa urce pe scena si sa intrerupa reprezentatia. A fost impardonabil sa-si urgenteze elevii sa paraseasca sala de spectacol ca si cum s-ar fi dat stare de asediu. O incalcare a drepturilor omului, atat in cazul actorilor, cat si in cel al elevilor. Nimeni nu se poate considera raspunzator de gandurile altcuiva, de cum functioneaza filtrul mintii altui om, de consecintele unui act artistic asupra vietii cuiva, de modificarile de personalitate produse de o carte, de un spectacol, de un film. Iar daca domnul profesor s-a simtit vinovat pentru ca el si-a adus elevii la teatru, probabil ca alte probleme de constiinta ar trebui rezolvate in cazul domniei sale.

Din punctul meu de vedere, sper sa nu se creeze un precedent ingrozitor. Si ma mai sperie un lucru: daca ciuruitorul de la Batman a crezut ca-si salveaza publicul de un spectacol pe care el l-a considerat ingrozitor? Sper ca va dati seama care sunt consecintele unui asemenea act. Intr-adevar, in efortul unei minti diabolice de a schimba minti se poate ajunge la crima. De la crima morala la cea propriu-zisa nu-i decat un pas. Ce sa mai spunem de masacrarea unui act artistic, care, sa fim seriosi, nu si-a mai atins scopul. Limbajul civilizat si academic al domnului profesor, contrastand asa-zisul limbaj licentios al spectolului, de altfel pretextul opririi acestuia de catre domnul in cauza, nu-mi spune nimic. Faptele sunt mai mult decat graitoare. Va rog eu: analizati de doua ori inainte de a trece la represalii, ganditi inainte de a arunca cu pietre in actori si de a incepe sa impuscati pianisti. Daca nu, nu faceti decat sa semanati cu alti ilustri provocatori ai altor masacre. Si ar fi pacat.


Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2012/11/despre-arta-si-alte-masacre-ultimul.html

Dupa dealuri: Apel la luciditate

Întâmplarea din După dealuri (scenariul și regia Cristian Mungiu, premiat la Cannes, 2012) spune mai mult despre consecințele ultime ale prieteniei totale, despre binele impus care-ți calcă în picioare voința și libertatea, despre viitorul tinerilor din România, decât ar putea vreodată să o facă preceptele, canoanele și predicile bisericii ori altă putere sau instituție politică, dintre cele ce ne guvernează destinele.

Două fete aleg moartea în locul vieții: Voichița, dedicată rânduielii mănăstirești alege moartea în viață, calea călugăriei. Prietena ei, Alina, alege moartea prin faptul că se încăpățânează să nu-și accepte destinul de om singur. E vina cuiva? Numai Dumnezeu o știe, vorba preotului.  E adevărat că cel ce pleacă nu e ca cel ce rămâne și că cel ce se întoarce nu mai e cel ce-a plecat, dar cu ce drept îi poate interzice părintele Voichiței să se schimbe? Nimeni nu poate controla devenirea altcuiva, decât cu riscul de a face jertfe umane ori de a  fi pedepsit. După cum nici a-ți pune viața în brațe străine nu e tocmai firesc, așa cum pe căi diferite fac atât Voichița, cât și Alina. Creștinismul este, să ținem bine minte, o religie a libertății individului uman; aneantizând prin/pentru dragoste voința și libertatea, atât pe calea cuplului lumesc, cât și pe cea a mariajului cu Dumnezeu nu poate fi decât o interpretare greșită, care, din păcate, se practică destul de des.

Un strigăt de ajutor își face auzită vocea înăbușită în acest film despre care s-a spus că e prea puțin politizat. Surdo-muțenia urletului existențial din spatele ordinii aproape feerice create de spațiul mănăstiresc arhaic nu diminuează zvâcnetul pus în seama personajului Alina, purtat de colo colo de câteva măicuțe febrile ca un mic mușuroi fără cuget, îndârjit să împlinească legea. Sunt tinerii ce cred în postura acestor două fete astăzi? Ori îi reprezină ele pe cei ce nu cred? Poate fi vorba de tinerii din România, de lipsa acută de viitor hărăzită unor întregi generații fără drept de apel? Poate fi luciditatea opera diavolului? Ne este dat să privim adevărul cu ochii larg deschiși doar atunci când este prea târziu? Ce înseamnă acest prea târziu? Că moartea este mai puternică decât viața? Că o alegere greșită ne poate costa pentru totdeauna?
Nu există destin decât în măsura imposibilității de a schimba trecutul. În rest, suntem pe deplin liberi să alegem. Să alegem viața sau moartea. La final, Voichița îmbracă puloverul Alinei: călăul fără voie (deci iertat pentru că a săvârșit răul din ignoranță?) preia destinul de conștiință al victimei. De fapt, Voichița primește de la prietena ei cel mai de seamă dar: propria conștiință. Luciditatea nu e opera diavolului. Propria luciditate e ceea ce-ți rămâne atunci când nu mai ai nimic.

Luciditatea e tot ce ne-a mai rămas.

 

 

 (Dupa dealuri, un film de cristian Mungiu, premiera 26 octombrie 2012, Cinema Victoria, Iasi)

 Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2012/10/dupa-dealuri.html