Deși miraj al căderii
din Olimp, Visul unei nopți de vară
în regia lui Radu Afrim, rămâne, totuși, un miraj. Cu toate că majoritatea
defăimătorilor au văzut în vis o coborâre în infern, acesta nu e decât efectul
unei dezvrăjiri a lumii. Ca
o mantra a însăși dezvrăjirii noastre. Cine eram înainte de cădere?
Nimeni nu ne-ar putea spune decât că toată distracția se întâmplă la Atena, dar în
2012. Ne devine clar că zeii sunt actualii bosses.
Bunăoară, ducele Atenei, Tezeu (Doru Aftanasiu), e convertit în patronul unui
club, înainte de nuntă și inaugurare, care-și ia mireasă macchiato (Livia
Iorga), genul nepricepător că ”orice piesă bună este o iluzie și nu există piesă
proastă dacă dai dovadă de puțină imaginație”. În continuare, zânele astăzi
sunt dame de consumație, Oberon (Cosmin Maxim) e un drogat, iar Titania (Anne
Marie Chertic) pare o matroană. Teatrul din teatru e făcut de niște ageamii,
muncitori în construcții veniți din est, de pe plaiuri mioritice, cu accente
care mai de care (moldovenesc, oltenesc etc) și aplaudat la scenă deschisă de
tinerimea din club. Unul dintre muncitori e numit ironic Dragobete; poate că
într-un scenariu paralel, lăsând deoparte Atena, actualizarea ar fi putut alege
calea valorificării miturilor românești (ielele, Meșterul Manole, drăgaica, ursitoarele
etc.). În ciuda faptului că s-ar putea face un efort de imaginație în acest
sens, mă reține vegetația kitsch, culminând cu nuiaua Titaniei, un pămătuf
verde de plastic, nicidecum un spic de grâu. Spectacolul funcționează ca o defulare pe viu, urmată de o sublimare imperfectă, narcotizată. De data aceasta, Afrim nu mai lucrează cu arhetipurile, coborând ștacheta, dispre nivelul mentalităților colective ordonatoare, înspre cel al cotidianului efectiv, pe de o parte, și înspre cel al sexualității nerafinate, pe de altă parte. Chiar și valorificarea mitologiei este acum sub profunzimea scontată, punându-ni-se în față o carte cu embleme aparținând vocabularului simbolic al amorului clasic, material-suport pentru formulele prin care Hermia (Loredana Cosovanu) caută să-i atingă inima lui Lisandru (George Cocoș).
Totuși, regizorul introduce cu dezinvoltură dedublări masculin-feminin,
uzând de dualitatea animus-anima. Șocantă rămâne pentru unii distribuirea lui Andrei
Grigore Sava în rolul Elena (de altfel, un rol destul de accentuat în
stilistica-i efeminizată). Însă nimic nu putea fi mai shakespearian decât un
băiat care să joace un rol feminin; la fel cum nimic nu putea fi mai afrimian
decât un băiat cu trăsături de sculptură greacă în rolul lui Demetrius (Vlad
Volf), care, mai înâi, o curtează cu stângăcie, evaziv, neconvingător în ceea
ce privește masculinitatea pe Hermia și mai apoi, o respinge cu brutalitate,
capriciozitate și surzenie afectivă tipic masculină pe Elena.
E în mersul firesc al lucrurilor ca Visul unei nopți de vară să aibă destinul
oricărei magii: inițial, iluzie și feerie (să ne amintim, de pildă, abordările anilor
nouăzeci, cu precădere cele din Anglia), trecând printr-o fază de
intelectualizare și ajungând într-un final la dezabuzare. Din ce în ce mai
mult, teatrul contemporan aspiră la realizarea unor spectacole gen instalație
video. O mașinărie ultrasofisticată, funcționând impecabil, construită cu
dibăcie inginerească. Spre deosebire de alte mostre ale spiritului ingineresc
regizoral contemporan, spectacolul lui Radu Afrim continuă să aibă sens. În
primul rând, ca mesaj universal, descifrabil dincolo de avalanșa plurisemantică
de care suntem deja obișnuiți în cazul lui Afrim, reprezentația ne transmite un
adevăr antic: dragostea nu cunoaște limite de timp ori spațiu, nu are vârstă,
nici sex și nici vreo altă prejudecată ori discriminare nu ar trebui să i se asocieze.
În al doilea rând, după ce a afrimizat cât a afrimizat
teatrul românesc contemporan (jocul cu serii de categorii estetice opuse, jocul
cu sine însuși, critica Balcanilor, recuperarea experienței cotidiene într-un
registru onirico-simbolic), regizorul Radu Afrim a început să de-afrimizeze. Visul unei nopți de vară se convertește
astfel într-o parodiere a propriului stil și a tipurilor de teatralitate vizitate
de către regizor într-un registru nu atât de ușor de receptat. Prin pasajele de
teatru în teatru, însă, aceste accente ironice devin cu mult mai evidente. Într-un
prim pasaj, este atacat stilul minimalist, inclusiv tehnicile reductive,
revendicate de la Brecht, de care se abuzează astăzi pentru a fi la modă, de
asemenea este ridiculizat teatrul conceptual. În cel de-al doilea, trecând
dincolo de persiflarea industriei cinematografice intitulate Bollywood, Afrim
atinge cu cinism atât naturalismul, dar și expresionismul sau suprarealismul,
ce pot transforma teatrul, atunci când sunt abordate fără spirit de finețe, în
teatru de clown, în hidoșenie teatrală sau într-un teatru al exponatelor împăiate.
(Visul unei nopți de vară, regia Radu Afrim, coregrafia Florin Fieroiu, scenografia Iuliana Vîlsan. Din distribuție: Loredana Cosovanu, Vlad Volf, Andrei Grigore Sava, George Cocoş, Doru Aftanasiu, Anne-Marie Chertic, Cosmin Maxim, Livia Iorga, Dumitru Năstruşnicu, Cătălin Ştefan Măndru, Horia Veriveş, Daniel Busuioc, Cătălina Antal, Ionuţ Cornilă, Cristina Pădurariu, Diana Roman, Anca Pascu, Alexandra Acalfoae etc. Premiera la Teatrul Național din Iași, 8 iunie 2012. Prezent pe 23 octombrie pe scena Festivalului Internațional de Teatru Clasic de la Arad și pe 28 octombrie în cadrul Festivalului Național de Teatru din București. Pe 11 noiembrie se va juca la Teatrul Odeon din București, în cadrul Festivalului Internaţional al Artelor Spectacolului Muzical „Viaţa e frumoasă”).
Dana Tabrea
http://dyntabu.blogspot.ro/2012/11/caderea-din-olimp-visul-unei-nopti-de.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu