Viitorul din prezent

Așa cum arată un citat din caietul-program al spectacolului Focul de la TNI (premiera 22-23 noiembrie 2012), intuiția unei schimbări de ordin mental a omului în era postmodernă îi aparține chiar lui Ray Bradbury, autorul romanului Fahrenheit 451: ”SF-ul descrie realitatea, fantezia descrie irealul. (...) într-o noapte, un cuplu a trecut pe lângă mine în Beverly Hills plimbându-și câinele. (...) Femeia avea într-o mână un radio nu mai mare decât un pachet de țigări (...) [din care] ieșeau fire de cupru care mergeau către un con frumos realizat care intra în urechea ei dreaptă. Mergea ca o somnambulă, ignorând bărbatul și câinele, ascultând sunetele și șoaptele tragediei unei melodrame îndepărtate, ajutată să păstreze drumul de soțul care putea nici să nu fie acolo”. Mai mult sau mai puțin, acesta este și mesajul regizoarei Irina Popescu-Boieru, care într-o montare destul de avangardistă pentru stilul cu care ne-a obișnuit, necontând atât pe latura science fiction a operei, ecranizate în 1966 de Francois Truffaut, ori pe receptarea acesteia ca parabolă a totalitarismului, cât pe înțelegerea faptului că lumea experimentată imediat ne este confiscată de către cultura media și societatea de consum, după cum prezența celuilalt nu ne mai este accesibilă, un dispozitiv (plasmă, computer) ajungând să medieze raportul eu-tu.

Abia de aici (și nu de la dispariția textului scris ori înlocuirea lui prin cel electronic, cum pare să creadă regizoarea) până la revoluția virtuală nu mai e decât un pas. În mod inutil, Irina Popescu-Boieru insistă pe ideea de carte, ca simbol al culturii și spiritualității, care o dată înlăturată ar conduce la ”dezumanizarea omului”. Mai degrabă, aș aduce în discuție faptul că o nouă răsturnare a valorilor se produce, cultura tradițională fiind înlocuită prin cultura media (supralicitarea imaginii, invertirea capacității de abstractizare, cultivarea virtualului în termeni de comunicare virtuală, carte virtuală, prietenie virtuală etc.). Ori schimbările de ordin mental nu pot fi judecate după criterii valorice, cel mult ar putea fi constatate și justificate. Și poate că ar trebui să ne fie de ajuns să devenim mărturisitorii unei asemenea turnuri. Sau am putea încerca să anticipăm viitorul înscris în prezent: Ar putea ajunge internetul să acapareze individualitatea omului? Va lua mediul virtual în stăpânire interioritatea acestuia? Cum am putea salva raportul interuman de față către față, în condițiile în care individualismul este primejduit fie de individualizare (cultura tradițională elitistă), fie de (dez)integrare virtuală (cultura media, în special internetul)?

Cu obstinație regizoarea vrea să dea câștig de cauză minoritarilor exilați în pădure (oamenii-carte). Intelectuali deposedați de averea cuvântului scris, aceștia redescoperă puterea rostirii, aspirând să preia cândva conducerea și să reconvertească societatea și valorile. Tocmai scrisul este denigrat de Platon în mitul lui Theuth, în favoarea oralității. Opusul uitării nu este reactualizarea prin intermediul literei, ci reamintirea dinăuntru, efectul prezent al cuvântului rostit. Prin care omul are acces la o stare privilegiată și prin care se reușește perpetuarea acestei stări. Fără intenție, Irina Popescu-Boieru oferă la finalul acestui spectacol o intuiție asupra a ceea ce a însemnat creștinismul originar. Înainte de convenții, inscripții, instituționalizare.
În rest, accentul pe cultura cărții tipărite o conduce la două erori, una regizorală, alta de viziune. Regizoral, soluția folosită pentru a explica răstălmăcirea sorții lui Montag indusă mulțimii de guvernatori este: oamenii-carte au plasmă, iar Montag asistă la înscenarea propriei morți. Această soluție îmi pare ridicolă; în plus, strică întreaga construcție scenică bazată pe dualitatea celor două tabere: tabăra oamenilor viitorului din prezent - reliefată pertinent prin plasme, decor strident, modular, geometrizat și economic prin folosirea sertarelor, apoi punctată prin peruci viu colorate și gesturi șablonate – și ceilalți (oamenii trecutului din prezent). Cărțile sunt arse tocmai ca o aspirație înspre eradicarea definitivă a trecutului din prezent, gest absurd al clasei dominatoare, deoarece, nu numai că e imposibil, dar oamenii-carte recurg la artificiul memoriei.
Ca viziune, regizoarea insistă pe tradiționalisme (cafea la ibric, dulceață, de ce nu murături sau ciocolată de casă?!), alăturându-le unei recuzite formate din obiecte de anticariat (mojar, vase ornamentale) și, bineînțeles, cărților prăfuite pentru a contura imaginea trecutului din prezent. Iar acestea nu pot avea decât o relevanță conjuncturală, lipsind cheia problemei. Care este soluția? O evocare istorică a trecutului, plecând de la mărturiile prezentului și atât? O răsturnare a noilor valori (cultura media) și o revenire la un insuficient delimitat ce primordial? Sau o inevitabilă încercare de racordare la viitorul din prezent? ”Simpaticii” de pe plasme sunt nepermis de nostimi. Și dacă o ținem înainte cu jelirea cărții, neglijăm că spectacolul acesta are ceva de spus tocmai prin stilizarea decorului și utilizarea plasmei!
Singurele momente susținute energetic în spectacol sunt: scurta scenă realizată de Petronela Grigorescu (Doamna Phelps) și intrarea oamenilor-carte pe final (fond muzical: Loreena Mc Kennitt). Tehnic, nu insist pe deficitara sincronizare sunet-grimasă în mimarea agitației interioare a personajului principal. Mai mult, folosirea circularității anticipative este gratuită, dar poate fi colacul de salvare de vreme ce devenirea eroului nu este corect gestionată la nivel regizoral. Actorul Radu Ghilaș dă tot în materie de gestică și expresivitate, dar personajul este creat prea naiv la final. Sâmburele convertirii este prezent chiar de la început (tensiune, disconfort) și crește în intensitate pe parcurs (falsă împotrivire, conformare neconcludentă, îndoială graduală, trecându-se la împotrivire fățișă, chiar dacă inconsistentă). Și atunci mă întreb: Care e logica infantilizării lui Montag? Pompierul devotat unor valori exterioare, în care noua ordine nu s-a sedimentat niciodată cu adevărat, descoperă o altă lume. Însă, sau se renunță la ideea că premisa schimbării exista în el de la început, sau nu se exagerează atât naivitatea lui Montag. Printr-o convertire se trece de la ceva la un fundamental altceva. Dar nu ar trebui să echivaleze nici într-un sens, nici în celălalt cu o spălare a creierului.

 

Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2012/11/viitorul-din-prezent.html

 

O femeie si prea mult decor

De ceva vreme, am parte inevitabil și de piese care nu se constituie în constructe regizorale, unele riscând să se piardă în spectacole terne, fără regie, altele constituindu-și mize diferite (redarea cu subtilitate a anumitor stări psihologice ale omului). Acestea din urmă sunt oportune pentru afirmarea unor actori, pentru a le putea remarca evoluția ori pentru a observa în ce măsură (dacă) și-au depășit nivelul cu care ne-au obișnuit până acum. E cazul celei mai recente montări a lui Bogdan Ulmu de la Ateneul Tătărași, ”Un bărbat și cam...multe femei” (premiera 23 noiembrie), după comedia lirică (Un bărbat și mai multe femei) scrisă înainte de căderea comunismului de Leonid Zorin, dramaturg sprijinit la o vârstă destul de fragedă de Maxim Gorki. Din distribuție fac parte actorii: Aurelian Bălăiță (ASG), Laura Bilic (soția & co.), Erica Moldovan (poeta & co.), Roxana Durneac (fiica & co.).

Aurelian Bălăiță se achită cumva de rolul bărbatului, care se autodescoperă ca bărbat și descoperă femeia abia târziu la maturitate, dar nu-mi pot explica alegerea regizorală a actorului care se luptă cu personajul masculin decât după criteriul vârstei reale a respectivului, ceea ce nu e suficient. El încearcă să fie convingător, dar nu excelează prin nimic anume. Nu se petrece la fel în cazul interpretelor de roluri feminine, Laura Bilic și Erica Moldovan. Și dacă pe Laura Bilic o regăsesc aceeași din alte spectacole, aptă de ambivalențe scenice, de treceri bruște de la o stare la alta, Erica Moldovan a evoluat vizibil. Aceasta din urmă și-a depășit crispările la confruntarea cu măștile dramatice; mai mult, a început să abordeze și roluri de comedie, construind, uneori pe contre emploi, alteori nu tocmai, reușind, însă, de fiecare dată să câștige în popularitate. Fără îndoială, ea este mica vedetă a acestui spectacol, a cărei asistență de regie o punctează, și sper să pot evoca și pe mai departe dezvoltatea ei scenică. Cât despre ultimul personaj, inventat din necesitățile unui realism scenic, diluând dramatismul, putea să lipsească, numai că atunci trebuiau inventate altfel legăturile pentru ca scenariul să poată fi montat și s-a optat pentru aceasta variantă, pe de o parte mai economică, pe de altă parte o ocazie pentru o tânără masterandă. Bogdan Ulmu se ferește să cadă în sentimentalisme - chiar dacă nu reușește să se izbăvească total de desuet - drept urmare drapează rolul poetei în prima parte (nota ironică ar putea fi făcută și mai evidentă) și inserează scene comice.
Inițial, o dată introdusă în sfera intențiilor regizorale vizând acest spectacol, și dat fiind modificarea operată asupra titlului, am crezut că Bogdan Ulmu țintește în noul matriarhat de emancipare feminină, care pune în minoritate numeric spița masculină. Însă rămâne, de fapt, la ideea dramaturgului de a reda în multiple ipostaze ”eternul feminin”. Numai că lectura în cheie psihologică este ceva mai actuală și mai nostimă. Fiecare actriță joacă patru personaje și cinci roluri. Laura Bilic este, pe rând, soția impasibilă, psihiatra nevrozată, directoarea evitantă, vecina de compatiment cu accente isterice și tendințe maniacale (TOB), din nou soția, de această dată geloasă, autoritară, mai întâi isterică, apoi categorică. Erica Moldovan trece și ea pe parcursul spectacolului prin diferite roluri: poeta exaltată, care se autoproiectează în personajul masculin și îi induce stări de perplexitate, asistenta nevropată, colega de serviciu ipohondră, vecina, aspru judecător conformist, apoi ca femeie lascivă. O dată întors de la tratament din Crimeea, ASG realizează că poate trezi la viață femeia din toate rățuștele urâte ce-i ies în cale. În fond, menirea pentru care se simte chemat bărbatul secolului XXI, urmașul năvalnic al bărbatului secolului XX. În fine, Roxana Durneac este și ea, pe rând, fiica celor doi, vânzător ambulant, chelner și controlor de bilete (roluri-adaos). Sigur că ideal ar fi fost ca o singură interpretă să joace toate femeile din piesă, ceea ce ar fi reprezentat o provocare extraordinară.
Renunțând la balast, în termeni de decor la fețele de masă colorate, la lăzile ce aduc a coșciuge, ori la orhideea neinspirată din bentița poetei (și înlocuind-o cu orice altceva, o pană, o floare din tafta), iar în termeni de regie la imaginea stop cadru de film american vechi, reținând păpușa cu capul pe jumătate sfărmat, aducând la un numitor comun realismul și tendințele expresioniste, printr-o mai atentă cizelare și dozare a elementelor deja numite (decor, joc fardat, imagine), spectacolul ar putea deveni mai interesant. Așa nu-i decât reflectarea femeii dedublate între isterie domestică și isterie galantă.


Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2012/11/o-femeie-si-prea-mult-decor.html

Viitorul din prezent (to be continued)

Circulau pe facebook și nu numai, în chiar perioada premierei spectacolului Focul de la TNI (22-23 noiembrie 2012), o serie de cadre cu tineri butonând fiecare pe cont propriu telefonul mobil în situații care în mod normal presupun interacțiune umană (o reuniune colegială, o întânire cu prietenul/prietena, a admira împrejurimile etc.), comunicarea lipsind cu desăvârșire. Întâmplător, dar à propos de interacțiunea spectacol-spectator, am stat lângă un tânăr actor, care își viziona telefonul mobil în continuu, dând vizibile semne de nerăbdare (dacă stau bine să mă gândesc, e mereu distribuit în roluri în care să-și manifeste nestarea). Poate că spectacolul ar trebui conceput ceva mai interactiv, cu plasme care să ia și niște cadre din sală, arătând cum viitorul (spectacolului) poate fi surprins în prezent(ul spectatorului).

Fotografiile de care am pomenit erau acompaniate de un citat din Albert Einstein: ”Mi-e teamă de ziua în care tehnologia va depăși interacțiunea umană. Lumea va avea o generație de idioți”. Nu înțeleg termenul ”idiot” prin apel la dex - tâmpit, cretin – ci însemnând doar altfel. Așa cum arată un citat din caietul-program al spectacolului, intuiția unei schimbări de ordin mental a omului în era postmodernă îi aparține chiar lui Ray Bradbury, autorul romanului Fahrenheit 451, pe care regizoarea Irina Popescu-Boieru îl adaptează pentru scena experimentală de la sala Uzina cu teatru: ”SF-ul descrie realitatea, fantezia descrie irealul. (...) într-o noapte, un cuplu a trecut pe lângă mine în Beverly Hills plimbându-și câinele. (...) Femeia avea într-o mână un radio nu mai mare decât un pachet de țigări (...) [din care] ieșeau fire de cupru care mergeau către un con frumos realizat care intra în urechea ei dreaptă. Mergea ca o somnambulă, ignorând bărbatul și câinele, ascultând sunetele și șoaptele tragediei unei melodrame îndepărtate, ajutată să păstreze drumul de soțul care putea nici să nu fie acolo”.

Pentru că în același caiet-program doamna regizor vorbește de un prezent din viitor, insistând asupra faptului că ceea ce odinioară părea SF acum aproape că a devenit real, prin intervenția mea îi voi da o replică, pe care am intitulat-o viitorul din prezent. Trecutul rămâne încapsulat în prezent. Plecând de la mărturiile existente în prezent, trecutul poate fi re-actualizat. În aceeași măsură, dar altfel, viitorul poate fi (re)găsit în prezent. Pentru aceasta e necesară o schimbare de optică: să zicem că nu am mai gândi timpul folosind modelul spațial, ci actul vederii (ca la unii primitivi). Și atunci nu am mai concepe trecutul ”în spatele nostru” și viitorul ”în față”, ci trecutul, fiind ceea ce am văzut deja ar fi logic în fața/raza privirii noastre, în timp ce viitorul, încă nevăzut, - în spate/(pen)umbră.

De asemenea, voi polemiza cu accentul pe care doamna regizor îl pune pe cultură și carte. Acum vă rețin cu o singură întrebare: dacă nu luăm cu noi nimic din cele materiale atunci când plecăm pe drumul fără întoarcere, de ce am crede că ne servesc mai mult cele culturale? De ce ne-ar consola să îmbogățim ”arhiva universală” prin ceea ce realizăm spiritual, dacă prin moarte pierdem individualitatea și nu rămânem cu nimic din datele culturale cu care am operat în timpul vieții?

Va urma o cronică la spectacol (drepturi de autor DT & cesiune Ziarul de Iași). Din distribuție fac parte actorii: Radu Ghilaș (Guy Montag), Haruna Condurache (Mildred), Constantin Avădanei (Comandantul Beatty), Emil Coșeru (Profesorul Faber), Andreea Boboc (Clarissa Mc Clellan), Doina Deleanu (Doamna Profesor Granger), Georgeta Burdujan (Doamna Black), Petronela Grigorescu (Doamna Phelps), Catinca Tudose (Doamna Bowles), Monica Bordeianu (Bătrâna), Petru Ciubotaru (Pastorul Padover), Gelu Zaharia (Profesorul Fred Clement). Scenografia: Rodica Arghir Porumbel.
 
Rolul acestei postări nu este neapărat unul anticipativ, cât doresc să-mi cer scuze pentru faptul că, din rațiuni de economie textuală, nu vor apărea menționate în articolul deja scris toate numele celor direct implicați în realizarea acestui spectacol.

 

Dana Țabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2012/11/viitorul-din-prezent-to-be-continued.html

Arta spectatorului

Pe frontispiciul Sălii Studio de la Casa Studenților, unde Teatrul Ludic montează majoritatea producțiilor sale, se poate citi următorul fragment din B. Brecht: ”Nu numai arta actorului trebuie învățată, ci și arta de a fi spectator”. În cazul spectacolului ”Un șoarece bătrân de teatru”, după Cântecul lebedei de A.P. Cehov, în regia lui Aurel Luca, ce-a avut premiera pe 29 octombrie, preluăm din mers arta spectatorului, deoarece personajul Nikita Ivanici este direcționat pe parcursul reprezentației, prin gestica, modalitățile de adresabilitate și cerințele de feedback ale interpretului (Radu Mihoc în rolul lui Vasili Vasilici) înspre public. Pe 13 noiembrie spectacolul a participat la Festivalul de Teatru Național ”Seri în lumea Thaliei” de la Ploiești (unde Radu Mihoc a câștigat Marele Premiu Pentru Cel Mai Bun Actor).

Majoritatea regizorilor obișnuiesc să trădeze autorul prin decupaje masive operate în corpul textului, Aurel Luca, dimpotrivă, îl trădează pri adaosuri și construcții de sens, asupra cărora își pune amprenta personală. Cântecul lebedei, piesă într-un singur act, datează din 1887 și este o zguduitoare profesiune de credință a actorului: actorul trăiește și moare în teatru. Discursul actorului oscilează între entuziasm și deznădejde, între sacru și profan în raportarea la artă. Între pustiul sălii de spectacol noaptea (”groapa asta”), după ce toți ceilalți au plecat, și plenitudinea conferită de reîntâlnirea cu roluri de altădată; între cugetarea tristă că ”nimic nu e sfânt în artă”, pentru că actorul nu-i decât un ”măscărici” și distincția conferită de marile interpretări (Boris Godunov, Regele Lear, Hamlet); între dragostea pentru public și sentimentul că relația public-actor nu-i decât una bazată pe vanitatea spectatorului; între un tur de forță actoricesc și amărăciunea că din strălucirea vremurilor trecute n-a mai rămas decât un ”cui ruginit”, o ”lămâie stoarsă”, o ”umbră”. Pe de o parte, arta este demascată în latura ei cea mai abjectă, actorul fiind un ”clown”, o ”paiață”, cerșind îngăduința publicului, pe de altă parte talentul este ridicat pe un piedestal: ”unde-i talent nu există batrânețe”, ”unde-i artă nu e nici batrânețe, nici singurătate, nici boală, până și moartea e ceva relativ”. Până la urmă, arta actorului e aceea de a învăța nemurirea unei clipe de glorie în fața publicului nestatornic. Iar moartea omului de teatru e jalnică, deoarece el este in viziune cehoviană extrem de singur. Cu atât mai singur în viziunea lui Aurel Luca, deoarece sufleurul Nikita suntem chiar noi, publicul rece, impasibil, rațional.
Interpretul Radu Mihoc a ieșit învingător din caznele actoricești la care a fost supus în rolul solicitant, prin care a fost nevoit să susțină întreg spectacolul. Trecând peste tentația manieristă, o grimasă facială ce tinde să fie repetată la refuz, a dovedit, totuși, că poate trece cu o rapiditate suprinzătoare de la un personaj la altul pentru a-și da singur replica. Mai mult, s-a depășit prejudecata că acest rol nu ar merge unui actor tânăr. Cu condiția de a-și intelectualiza rolul, ca în cazul de față, oricine se poate confrunta cu una dintre provocările cele mai drastice ale teatrului cehovian. De remarcat cum Aurel Luca folosește o caschetă de clown, atribuindu-i funcții multiple (de exemplu, crearea unui personaj, dar și craniul din Hamlet).
Personal, am așteptat replicile din finalul piesei lui Cehov, pe care, pentru că nu le-am mai auzit, de vreme ce regizorul a schimbat scenariul, le voi reda aici: ”Acum plec din Moscova. Aici nu mă voi mai reîntoarce niciodată. Plec fără să mai arunc o singură privire. Voi căuta în lumea asta largă un colțișor mai fericit. Să pot trăi”. Ca și în Mizantropul lui Molière, eroul pleacă în căutarea unui loc diferit. Ruptura de nivelul acceptat în mod convențional este astfel înregistrată, în același timp nevoia unui topos privilegiat, dincolo de ipocrizia societății. Pentru Alceste un asemenea loc ar putea fi chiar sinele propriu, supus unui proces de edificare. Călătoria lui Vasili Vasilici, însă, are un sens mai precis și unidirecționat. Asemeni lui Alceste, și el vrea să se elibereze de ceva, de singurătate, de inconsecvența publicului, care aclamă pe motive exterioare, de lipsa de prezență a celorlalți. Moartea nu-i decât evenimentul ce prilejuiește cea mai importantă schimbare de sine imaginabilă. Pentru mine, conceptele de mântuire și edificare sunt echivalente, cu precizarea de rigoare că ideea edificării este, de fapt, echivalentul concret al celei de mântuire creștină. Acceptând posibilitatea edificării, o schimbare de sine majoră, o conversiune de profunzime, devine plauzibilă. Nu mă refer la o golire de sine ca purificare cathartică, ci la o schimbare de ordin mental.

 

 

Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2012/11/pe-frontispiciul-salii-studio-de-la.html

 

World Philosophy Day

 

Scenariul vieții fiecăruia are un caracter filosofic ce merită explicitat. În permanență ne confruntăm cu alegeri de tipul da/nu, solicitări cotidiene, de neevitat, fie că ne propunem să le conștientizăm, fie că nu: mă trezesc dimineață - să mă ridic sau nu din pat, să-mi fac sau nu cafeaua, să plec la serviciu sau să chiulesc etc. Toate aceste alegeri sunt ghidate din umbră de credințele (presupoziții, prejudecăți, convingeri fundamentale) personajului în cauză, gen ”Tutunul dăunează grav sănătății”/”Cel mai bine te pregătești pentru o nouă zi cu o țigară matinală”, ”Cafeaua este cel mai bun remediu împotriva somnolenței”/”Prefer ceaiul deoarece cofeina este iritant gastric”, ”Nu lucrez duminica (deși șeful m-a chemat să fac ore suplimentare, refuz categoric și mă prefac bolnav)”/”Orice zi fără activitate este o zi pierdută” etc.

Răspunsurile pentru o zi din viața mea, să luăm, de pildă, 15 noiembrie 2012 sunt: Dimineață am băut o cafea, am mers la facultate (seminar despre catharsis), apoi am luat prânzul, am facut baie, am citit Apocalipsa (deoarece am promis studentului meu preot că o voi face, plecând de la ultimele discuții avute la seminar)/ sau (poate) [încă] nu, iar seara am mers la o lansare de carte. Într-un scenariu paralel, în cadrul unei alte lumi posibile, răspusurile ar putea fi diferite.

Contează deciziile noastre de zi cu zi, dintre cele mai banale, pentru armonia universului de care vorbeau stoicii? Contribui eu prin faptul că aleg să beau ceai sau cafea și prin ceea ce decurge de aici la o anumită devenire a lumii?  La un mai bun (sau mai rău) mers al universului? Sunt cu ceva mai presus deciziile prin care  antrenez principii morale (ex. ”Nu cred în sfaturi”, ”Promisiunile trebuie respectate”) ori în care pun în joc constructe dintre cele mai glorioase ale minții omului (implicând convingeri religioase, etice sau estetice etc. )?

În ce măsură (dacă) deținând sistemul de credințe după care ia un om decizii, am putea hotărî destinul respectivei persoane la un moment dat? Există un asemenea moment când sistemul convingerilor fundamentale este complet? Dacă da, care anume ar fi acela? Ori când alegeri de tipul da/nu ar deveni de prisos, orice alegere însemnând, de fapt, același lucru cu a alege opusul ei?

Am intenționat doar să semnalez caracterul filosofic al vieții fiecăruia dintre noi (azi, a treia joi din noiembrie 2012, Ziua mondială a filosofiei). Fie că ne dăm seama, fie că nu, existența noastră cotidiană are, inevitabil, valențe filosofice.


Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2012/11/world-philosophy-day.html

DT in dialog: Interviu cu regizorul Florin Caracala

Acest interviu nu vizează spectacolele montate de Florin Caracala până în prezent, ci e, mai curând, un exercițiu ludic, având două mize: 1. Cum ar răspunde Florin Caracala acum la întrebări pe care în mod normal i le-aș adresa dacă ar fi deja un nume consacrat al regiei românești și 2. Omul din spatele regizorului. Ca regizor, Florin Caracala este un talent înnăscut și mă întreb dacă e suficient de conștient de acest lucru. Ca om, ce să zic, edelweiss, are acea delicatețe sufletească, despre care îmi place să cred că ne e dată tuturor, dar, mai devreme sau mai târziu, mai mult sau mai puțin, o pierdem. Ori de câte ori a avut ocazia, s-a făcut prezent în teatru așa cum e - ludic, ingenios, nonconformist - și mi-aș dori cât mai multe spectacole viitoare, din care să vedem lucrurile și altfel, prin ochii lui Florin Caracala.

 

 

”A fi regizor este o expresie sinonimă cu a fi viciat. (...) te eliberezi dintr-o parte ca să devii sclav în altă parte”.

 

 

Dana Tabrea: Care este filosofia ta de viață ?

Florin Caracala: Nu am nicio filosofie. Nu am nici măcar principii. Am niște idei în cap, uneori tâmpite, alteori nebune, deseori frumoase, de cele mai multe ori inutile, se plimbă abulice prin capul meu și mă lovesc în creștet când o iau pe arătură. Alteori le dau eu de toți pereții capului. Însă un lucru îl știu sigur. Trăiesc, și dacă tot se întâmplă să trăiesc, trebuie să deschid bine ochii în jurul meu, și să absorb cu privirea tot ce se poate. Și, dacă se poate, din când în când să le mai spun și altora (că le spun să deschidă ochii sau că le spun ce văd eu, totuna-i).
Ahhh... dacă prin „filosofia ta de viață” te referi la cine a creat lumea și ce e după moarte, ei bine, hmmm... stai să mă gândesc […..] cred că e bine să nu știm nici ce am fost înainte, nici ce vom fi după. Și nici să nu ne intereseze foarte tare. Ne fură de la adevărata preocupare. A trăi acum. Restul e ... așa... hmmm.



DT: Crezi că a ajunge un regizor de marcă implică și anumite renunțări ? Dacă da – care ar fi. Dacă nu - cum de nu.
 

FC: Da, normal că trebuie să renunți la chestii. În primul rând renunți la o viață. A fi regizor [de marcă] este o expresie sinonimă cu a fi viciat. În scurt timp devii nebun, dependent să vezi tot ce e în jurul tău, să analizezi, să esențializezi, să cauți argumente, motive, să găsești modalități curative pentru ce e în jurul tău, etc. Devii în scurt timp un om care pare rece, dur (din cauza detașării de situații), devii un ciudat pentru ceilalți.

Desigur, te poți lăuda cu un anumit  tip de libertate. Și spun un anumit tip de libertate pentru că DA, te eliberezi dintr-o parte ca să devii sclav în altă parte. Sunt atâtea de spus.



DT: Ai uneori regrete că ai facut ceva într-un fel și ai fi dorit să fie altfel ? Dar că nu ai ajuns să faci un anumit lucru ?

FC: Că am făcut ceva într-un fel și nu am făcut altfel, nu. Niciodată. Și asta pentru că nu (mai) privesc în urmă. Mi-am învățat lecția. Încetul cu încetul. Tot ceea ce am făcut, am făcut așa cum am considerat eu de cuviință la momentul acela al existenței mele. Mi se pare aberant să stau după și să mă gândesc „măh, oare de ce nu am făcut eu așa?”. Ce-i făcut, e bun făcut, și nu se mai poate desface. Nu cred în remedieri. Sunt un om încăpățânat.

Că nu am ajuns să fac un anumit lucru, hmmm... aici e o chestiune cu două tăișuri. Pe de o parte, îmi dau seama că niciodată nu fac atât cât pot ca să ajung să fac lucruri (adică nu mă străduiesc atât cât aș putea), și da, uneori mai am momente în care ”îmi dau foc”. Pe de altă parte însă, știu că nu ține totul de mine. Și trebuie să fii nebun în zilele astea să crezi că tot ce faci ține numai de tine. Sunt o mulțime de factori externi care influențează activitatea unui om. Bine, acuma să nu exagerăm. Acești  factori  externi  sunt  oricum într-un  procent  foarte  mic.

DT: Intri într-un imobil părăsit, parcurgi un hol lung, intri pe o ușă larg deschisă într-o cameră aflată în spatele respectivei clădiri, ajungi la o ușă. Ce crezi că se află dincolo de ușa aceea ?

FC: Păi, depinde dacă ușa e încuiată sau descuiată. Dacă e încuiată, ar putea să se afle orice și atunci ar trebui eu să mă gândesc de două înainte să încerc să o deschid. Să mă gândesc, adică să mă întreb dacă vreau concret să aflu ce e în spatele acelei uși sau dacă vreau să îmi las imaginația să funcționeze. Și atunci cred că nu aș deschide-o. Și atunci mi-aș imagina ce se află acolo. Acum mă gândesc că e o cameră goală complet, albă (dar de un alb murdar, cu ferestre imense, cu lumină naturală, caldă  de la un soare de răsărit tomnatec  și, undeva într-un colț ... (mă gândesc dacă mi-ar plăcea ori un patefon de la care să se audă o melodie, anume Gloomy Sunday, ori un violoncel)... hmmm.. încă mă gândesc. Dacă ușa ar fi descuiată, probabil că ar fi același lucru, doar că nu mi-aș mai pune eu probleme dacă să o deschid sau nu.

(În cazul în care nu știi melodia, uite aici o variantă drăguță:

 http://www.youtube.com/watch?v=98LDN37-N3A&feature=related.

Deși eu aud o altă variantă, dar pe aia nu ți-o dau că oricum nu e pe youtube și o s-o auzi la un moment dat într-un spectacol al meu).




”noi oamenii nu ne găsim doar credința în fața pericolului, ci și multe alte răspunsuri vis-à-vis de existența noastră în sensurile actuale”.




DT: Care sunt trei calități și trei defecte ale tale (enumerate de la cele mai mari înspre cele mai mici) ?
 

FC: Defecte : tipicar, lipsit de răbdare, orgolios.
Calități : inventiv, open-minded, umor debordant



DT: Ce apreciezi cel mai mult la ceilalți și ce detești la oameni (enumeră trei trăsături din fiecare categorie).

FC: Greu de spus. Hmmm... Întotdeauna găsesc ceva de apreciat în orice om. Și tot timpul găsesc ceva plăcut la el. De detestat, nu cred că detest ceva la oameni. Sau că detest oameni. Sau că am detestat vreodată oameni. Cel mult i-am evitat. Oamenii sunt orișicum. Și nu sunt niciodată perfecți. Toți avem câte ceva urât în noi. Detestăm chestii la alți oameni doar pentru că nu ne suportăm pe noi. Nu avem noi niciun drept să detestăm ceva la alții. Detest la mine lucruri, dar asta e altceva.



DT: Ce gen de activități te fac să te simți împlinit în viața de zi cu zi; dar pe plan profesional ?

FC: Să dorm, să fumez, să beau cafea, să ascult o muzică bună, să îmi mai dau răspuns măcar la una din miile de  întrebări  care mă chinuie, să privesc preț de 5 minute orice, să mă minunez, să mă înspăimânt, etc. – astea în viața mea de zi cu zi J. Profesional, să văd spectatori care ies din sală altfel decât cum au intrat în sală.



DT: Ce te mobilizează, ce te descurajează (la ceilalți, la societate, în general) ?

FC: De mobilizat, mă poate mobiliza orice. De descurajat, mă poate descuraja aproape orice – nu există categorisire.
 

DT: În ce crezi ?

FC: Yoooooooooooiiii.... nu știu. În fiecare zi cred în altceva. Depinde de cum mă trezesc. Depinde dacă visez. Depinde dacă mă gâdilă dimineața vreun gând. Este atât de relativ. Totul se schimbă de la o zi la alta. Cum aș putea eu să rămân pe loc? Nu știu. Și nici nu cred că aș vrea să îmi fixez „credința” în ceva anume. Sau poate la un moment dat, cine știe? Tu în ce crezi?



DT: Dacă toți oamenii ar ajunge să vadă spectacolele tale, cum ar trebui să arate lumea de după ?

 

FC: În aparență întrebarea asta e atât de frumos formulată și atât de plină de sensuri. În realitate, însă, ea e lipsită de consistență. Și asta din simplul motiv că lumea nu se poate schimba în felul ăsta. Schimbarea trebuie să vină din fiecare individ în parte, trebuie să fie dorită și asumată. Și uite, fix în momentul ăsta nutrește în mine gândul că doar un mare cataclism ne mai poate schimba pe noi oamenii (știu că sună sinistru), dar noi oamenii nu ne găsim doar credința în fața pericolului, ci și multe alte răspunsuri vis-à-vis de existența noastră în sensurile actuale.

Dar, la un mod ideal, mi-aș dori ca lumea de după spectacolele mele să fie una mai liberă. Mi-aș dori ca oamenii să scape de condiționari, să se elibereze din capcana condiționalității propriei lor neputințe. O lume mai accesibilă, o lume mai vie, o lume care să te bucure atunci când te gândești că faci parte din ea.

 

Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2012/11/dt-in-dialog-interviu-cu-regizorul.html



 

 

Florin Caracala, omul, in 10 randuri haioase

Chestionarul lui Pivot	Florin Caracala, omul, in 10 randuri haioase
Zgomotul favorit ?	Zgomotul ploii calde de vară (zici că am fost Eminescu – ce înseamnă să fii sincer, râzi până și de tine)
Zgomotul de nesuportat ?	Zborul unei muște, fix după ce sting lumina, la jumatea toamnei, când sunt ferm convins că nu mai sunt muște în oraș (nu știu de ce am eu senzația că muștele, și ele, migrează în țările calde pe la începutul lui noiembrie)
Cuvântul preferat ?	Mirobolant
Un cuvânt ce te calcă pe nervi?	Concept
Înjurătura preferată/cea mai uzitată ?	Frățică ! Să moară Petrică ! (o folosesc de atât de mulți ani că nici nu știu câți)
Ce te incită ?	Absolut orice are un dedesubt.
Ce te enervează?	Acum, benzinăria din fața blocului meu. Când stăteam în Iași, șantierul Palas, din spatele blocului meu!
Ce-ai fi dacă nu ai fi ce ești ?	Absolut orice! sunt român, am învățat de toate.
Ce n-ai fi sub nicio formă ?	Păr pe piept  :)) (deși nu glumesc, creierul meu a făcut o analogie cu ce ar fi descrețitor de spus aici, și mi se pare foarte funny )
Dacă există rai, ce ai vrea să auzi de la Dumnezeu o dată ajuns la porțile raiului ?	„Cum dracu ai ajuns tu aici?”

 

Va urma un interviu cu regizorul Florin Caracala.

Florin Caracala a terminat Universitatea de Arte "George Enescu din Iași, secțiile actorie (2010) și regie (2011) și este în prezent masterand, secția regie, al UNATC ”I.L. Caragiale” din București. S-a făcut remarcat în Iași prin numeroase spectacole a căror regie a semnat-o, prin spirit ludic, inovație și nonconformism. Îmi place să cred că va ajunge un brand în teatrul românesc și nu mă feresc să-mi exprim public încrederea și speranțele pe care le am legate de devenirea artistică a lui Florin Caracala.

 

Dana Țabrea

 http://dyntabu.blogspot.ro/2012/11/florin-caracala-omul-in-10-randuri.html

 

Caderea din Olimp: Visul unei nopti de vara (after)

Deși miraj al căderii din Olimp, Visul unei nopți de vară în regia lui Radu Afrim, rămâne, totuși, un miraj. Cu toate că majoritatea defăimătorilor au văzut în vis o coborâre în infern, acesta nu e decât efectul unei dezvrăjiri a lumii. Ca o mantra a însăși dezvrăjirii noastre. Cine eram înainte de cădere?

Nimeni nu ne-ar putea spune decât că  toată distracția se întâmplă la Atena, dar în 2012. Ne devine clar că zeii sunt actualii bosses. Bunăoară, ducele Atenei, Tezeu (Doru Aftanasiu), e convertit în patronul unui club, înainte de nuntă și inaugurare, care-și ia mireasă macchiato (Livia Iorga), genul nepricepător că ”orice piesă bună este o iluzie și nu există piesă proastă dacă dai dovadă de puțină imaginație”. În continuare, zânele astăzi sunt dame de consumație, Oberon (Cosmin Maxim) e un drogat, iar Titania (Anne Marie Chertic) pare o matroană. Teatrul din teatru e făcut de niște ageamii, muncitori în construcții veniți din est, de pe plaiuri mioritice, cu accente care mai de care (moldovenesc, oltenesc etc) și aplaudat la scenă deschisă de tinerimea din club. Unul dintre muncitori e numit ironic Dragobete; poate că într-un scenariu paralel, lăsând deoparte Atena, actualizarea ar fi putut alege calea valorificării miturilor românești (ielele, Meșterul Manole, drăgaica, ursitoarele etc.). În ciuda faptului că s-ar putea face un efort de imaginație în acest sens, mă reține vegetația kitsch, culminând cu nuiaua Titaniei, un pămătuf verde de plastic, nicidecum un spic de grâu.

Spectacolul funcționează ca o defulare pe viu, urmată de o sublimare imperfectă, narcotizată. De data aceasta, Afrim nu mai lucrează cu arhetipurile, coborând ștacheta, dispre nivelul mentalităților colective ordonatoare, înspre cel al cotidianului efectiv, pe de o parte, și înspre cel al sexualității nerafinate, pe de altă parte. Chiar și valorificarea mitologiei este acum sub profunzimea scontată, punându-ni-se în față o carte cu embleme aparținând vocabularului simbolic al amorului clasic, material-suport pentru formulele prin care Hermia (Loredana Cosovanu) caută să-i atingă inima lui Lisandru (George Cocoș).

Totuși, regizorul introduce cu dezinvoltură dedublări masculin-feminin, uzând de dualitatea animus-anima. Șocantă rămâne pentru unii distribuirea lui Andrei Grigore Sava în rolul Elena (de altfel, un rol destul de accentuat în stilistica-i efeminizată). Însă nimic nu putea fi mai shakespearian decât un băiat care să joace un rol feminin; la fel cum nimic nu putea fi mai afrimian decât un băiat cu trăsături de sculptură greacă în rolul lui Demetrius (Vlad Volf), care, mai înâi, o curtează cu stângăcie, evaziv, neconvingător în ceea ce privește masculinitatea pe Hermia și mai apoi, o respinge cu brutalitate, capriciozitate și surzenie afectivă tipic masculină pe Elena.

E în mersul firesc al lucrurilor ca Visul unei nopți de vară să aibă destinul oricărei magii: inițial, iluzie și feerie (să ne amintim, de pildă, abordările anilor nouăzeci, cu precădere cele din Anglia), trecând printr-o fază de intelectualizare și ajungând într-un final la dezabuzare. Din ce în ce mai mult, teatrul contemporan aspiră la realizarea unor spectacole gen instalație video. O mașinărie ultrasofisticată, funcționând impecabil, construită cu dibăcie inginerească. Spre deosebire de alte mostre ale spiritului ingineresc regizoral contemporan, spectacolul lui Radu Afrim continuă să aibă sens. În primul rând, ca mesaj universal, descifrabil dincolo de avalanșa plurisemantică de care suntem deja obișnuiți în cazul lui Afrim, reprezentația ne transmite un adevăr antic: dragostea nu cunoaște limite de timp ori spațiu, nu are vârstă, nici sex și nici vreo altă prejudecată ori discriminare nu ar trebui să i se asocieze.

În al doilea rând, după ce a afrimizat cât a afrimizat teatrul românesc contemporan (jocul cu serii de categorii estetice opuse, jocul cu sine însuși, critica Balcanilor, recuperarea experienței cotidiene într-un registru onirico-simbolic), regizorul Radu Afrim a început să de-afrimizeze. Visul unei nopți de vară se convertește astfel într-o parodiere a propriului stil și a tipurilor de teatralitate vizitate de către regizor într-un registru nu atât de ușor de receptat. Prin pasajele de teatru în teatru, însă, aceste accente ironice devin cu mult mai evidente. Într-un prim pasaj, este atacat stilul minimalist, inclusiv tehnicile reductive, revendicate de la Brecht, de care se abuzează astăzi pentru a fi la modă, de asemenea este ridiculizat teatrul conceptual. În cel de-al doilea, trecând dincolo de persiflarea industriei cinematografice intitulate Bollywood, Afrim atinge cu cinism atât naturalismul, dar și expresionismul sau suprarealismul, ce pot transforma teatrul, atunci când sunt abordate fără spirit de finețe, în teatru de clown, în hidoșenie teatrală sau într-un teatru al exponatelor împăiate.

 (Visul unei nopți de vară, regia Radu Afrim, coregrafia Florin Fieroiu, scenografia Iuliana Vîlsan. Din distribuție: Loredana Cosovanu, Vlad Volf, Andrei Grigore Sava, George Cocoş, Doru Aftanasiu, Anne-Marie Chertic, Cosmin Maxim, Livia Iorga, Dumitru Năstruşnicu, Cătălin Ştefan Măndru, Horia Veriveş, Daniel Busuioc, Cătălina Antal, Ionuţ Cornilă, Cristina Pădurariu, Diana Roman, Anca Pascu, Alexandra Acalfoae etc. Premiera la Teatrul Național din Iași, 8 iunie 2012. Prezent pe 23 octombrie pe scena Festivalului Internațional de Teatru Clasic de la Arad și pe 28 octombrie în cadrul Festivalului Național de Teatru din București. Pe 11 noiembrie se va juca la Teatrul Odeon din București, în cadrul Festivalului Internaţional al Artelor Spectacolului Muzical „Viaţa e frumoasă”).



Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2012/11/caderea-din-olimp-visul-unei-nopti-de.html

DT in dialog: Interviu cu actorul si regizorul Vlad Volf

 

Vlad Volf a terminat Facultatea de teatru din cadrul UAGE Iași în 2008. Până în prezent a jucat în numeroase spectacole, dintre care amintesc Visul unei nopti de vara de William Shakespeare, regia Radu Afrim , Nirvana (scenariul si regia Liviu Cristian), Flori, filme, fete sau baieti (scenariul de Mimi Branescu, regia Adrian Tapciuc, Teatrul Mihai Eminescu Botosani) și a regizat următoarele spectacole: Mama mia de Theo Herghelegiu, Mo rock, texte din I.L.Caragiale,  Feromonii, de Theo Herghelegiu, New York Fucking City, de Peca Stefan, Elevator, de Gabriel Pintilei. Cu prilejul ultimei puneri in scena, am avut un scurt dialog despre proiectele si cariera lui, incercand, pe cat posibil, sa-l fac pe Vlad Volf sa ne impartaseasca mai multe despre intentiile, scopurile si credintele sale, ca tanar om de teatru.

 


"Nici nu poate fi vorba de impunere. Totul incepe cu o discutie."

 

Dana Tabrea: Ce te-a determinat sa pui în scena povestea din Elevator?

Vlad Volf: Cum am spus si la discutiile de dupa spectacol cu publicul, ceea ce m-a determinat a fost povestea si buna scriitura a textului si prin cele doua nu putea rezulta decat un spectacol cu actori pentru actori, cel mai important aspect fiind jocul lor, trairile lor, o performanta actoriceasca (sunt intr-un moment in care cred in performanta actorului, in profunzime, in zona realismului).



DT: Cum t-a venit ideea cubului claustrofobic si ce simbolizeaza acesta din punctul tau de vedere?

VV: Ideea cubului a venit in lucru. Am incercat diverse variante impreuna cu scenograful Teofil Ciofu. Liftul nu e un simbol. Am incercat sa il fac realist. Folia nu e neaparat o metafora, desi poate fi privita si asa. Dar e tapetul interior al liftului, vopseaua...etc.

DT: Cum ai lucrat cu cei doi actori din distributie?

VV: Asta cu lucrul e putin secreta. In schimb, am colaborat deschis. Pot spune ca am pornit cu o viziune, o mica idee a totalului, dar am adaptat-o pe parcurs in functie de ei doi.



DT: In general, ii lasi pe cei cu care lucrezi sa descopere singuri implicatiile psihologice complexe ale partiturilor, ii asisti in aceasta intreprindere sau cauti sa le impui?

VV: Nici nu poate fi vorba de impunere. Totul incepe cu o discutie. Eu stiu textul, il citesc de 30 de mii de ori, ii iau povestea cu tot ce are ea si le-o pun in fata intr-o discutie. Vorbim despre tot. Iar in momentul in care, intr-o repetitie, te lovesti de un sentiment,de orice natura, il folosesti. Si mai e si vorba de incredere, dar aici e cu totul alta discutie :)

 

DT: Pe scurt, care a fost confruntarea ta cu teatrul si parcursul tau ca actor/regizor?

VV: Pfff. Confruntarea mea cu teatrul nu se termina. Urasc teatrul fara sentiment. Personal, am intalnit actori si regizori si colectiv artistic care, in timpul repetitiilor, sunt aceeasi oameni de pe strada, nepasatori, reci, ignoranti,etc. In continuare imi doresc sa schimb asta. Spectacolul este produsul final, ce vede publicul e rezultatul unor repetitii, al unor discutii. Un spectacol bun e cel in care si publicul si actorii/echipa, isi amintesc cu drag repetitiile, isi doresc sa joace din nou cat mai repede, fac ceva in privinta asta, se implica. Eu am reusit sa fac asta cu o mana de oameni. Cred ca "parcursul" meu e pe drumul cel bun.



"Teatrul viitorului se si intampla, dar noi nu stim pentru ca nu suntem informati."
 

DT: Ce performante (daca) presupui ca ai atins? Ce crezi ca mai e de facut?

VV: Performanta! Incerc sa fac performanta, dar tot timpul am ceva sa imi reprosez. Daca ceva e bine, trebuia sa fie mai bine. Sunt paranoic si nemultumit destul de des. Cred ca aici mai am de lucru :)) Si "mai mult curaj".
 

DT: Ce ai învățat din lucrul cu Radu Afrim ca actor?

VV: Lucrand cu Radu Afrim, la doua spectacole, pot sa scriu o carte mica pe care sa o dau fiecarui student care intra in anul 3 de studiu la actorie. Sigur i-ar folosi. E o experienta care nu se uita, te pune pe ganduri, te motiveaza.
 

DT: Dar ca regizor?

VV: Am aflat ca e bine sa lasi actorii sa gandeasca, sa ii pui in valoare fara sa stie, sa le dai ocazia sa isi aduca aportul propriu in lucru, sa stii cum sa ii ghidezi. Si mai stiu ca am multe lucruri de vazut ( filme, spectacole, etc). Conteaza.
 

DT: Ce faci acum? Esti angajat?

VV: In momentul de fata sunt liber profesionist :)). Sunt angajat, oarecum, la Teatrul Mihai Eminescu, din Botosani. Colaborez cu Teatrul National Iasi in trei spectacole. Urmeaza sa montez un nou spectacol, insa dureaza din cauza lipsei de fonduri, sponsori s.a.m.d.

DT: Cum crezi ca va arata teatrul viitorului (poti avea in vedere intrebarea si ca actor si ca regizor si orice dimensiune a teatrului dorești)?

VV: Teatrul viitorului se si intampla, dar noi nu stim pentru ca nu suntem informati. Sper, in schimb, intr-un viitor al teatrului in care toti angajatii in proiecte sa fie multumiti, sa poate lucra inteligent si frumos. :))

Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2012/11/dt-in-dialog-interviu-cu-actorul-si.html