DT in dialog: Interviu cu regizorul Florin Caracala

Acest interviu nu vizează spectacolele montate de Florin Caracala până în prezent, ci e, mai curând, un exercițiu ludic, având două mize: 1. Cum ar răspunde Florin Caracala acum la întrebări pe care în mod normal i le-aș adresa dacă ar fi deja un nume consacrat al regiei românești și 2. Omul din spatele regizorului. Ca regizor, Florin Caracala este un talent înnăscut și mă întreb dacă e suficient de conștient de acest lucru. Ca om, ce să zic, edelweiss, are acea delicatețe sufletească, despre care îmi place să cred că ne e dată tuturor, dar, mai devreme sau mai târziu, mai mult sau mai puțin, o pierdem. Ori de câte ori a avut ocazia, s-a făcut prezent în teatru așa cum e - ludic, ingenios, nonconformist - și mi-aș dori cât mai multe spectacole viitoare, din care să vedem lucrurile și altfel, prin ochii lui Florin Caracala.

 

 

”A fi regizor este o expresie sinonimă cu a fi viciat. (...) te eliberezi dintr-o parte ca să devii sclav în altă parte”.

 

 

Dana Tabrea: Care este filosofia ta de viață ?

Florin Caracala: Nu am nicio filosofie. Nu am nici măcar principii. Am niște idei în cap, uneori tâmpite, alteori nebune, deseori frumoase, de cele mai multe ori inutile, se plimbă abulice prin capul meu și mă lovesc în creștet când o iau pe arătură. Alteori le dau eu de toți pereții capului. Însă un lucru îl știu sigur. Trăiesc, și dacă tot se întâmplă să trăiesc, trebuie să deschid bine ochii în jurul meu, și să absorb cu privirea tot ce se poate. Și, dacă se poate, din când în când să le mai spun și altora (că le spun să deschidă ochii sau că le spun ce văd eu, totuna-i).
Ahhh... dacă prin „filosofia ta de viață” te referi la cine a creat lumea și ce e după moarte, ei bine, hmmm... stai să mă gândesc […..] cred că e bine să nu știm nici ce am fost înainte, nici ce vom fi după. Și nici să nu ne intereseze foarte tare. Ne fură de la adevărata preocupare. A trăi acum. Restul e ... așa... hmmm.



DT: Crezi că a ajunge un regizor de marcă implică și anumite renunțări ? Dacă da – care ar fi. Dacă nu - cum de nu.
 

FC: Da, normal că trebuie să renunți la chestii. În primul rând renunți la o viață. A fi regizor [de marcă] este o expresie sinonimă cu a fi viciat. În scurt timp devii nebun, dependent să vezi tot ce e în jurul tău, să analizezi, să esențializezi, să cauți argumente, motive, să găsești modalități curative pentru ce e în jurul tău, etc. Devii în scurt timp un om care pare rece, dur (din cauza detașării de situații), devii un ciudat pentru ceilalți.

Desigur, te poți lăuda cu un anumit  tip de libertate. Și spun un anumit tip de libertate pentru că DA, te eliberezi dintr-o parte ca să devii sclav în altă parte. Sunt atâtea de spus.



DT: Ai uneori regrete că ai facut ceva într-un fel și ai fi dorit să fie altfel ? Dar că nu ai ajuns să faci un anumit lucru ?

FC: Că am făcut ceva într-un fel și nu am făcut altfel, nu. Niciodată. Și asta pentru că nu (mai) privesc în urmă. Mi-am învățat lecția. Încetul cu încetul. Tot ceea ce am făcut, am făcut așa cum am considerat eu de cuviință la momentul acela al existenței mele. Mi se pare aberant să stau după și să mă gândesc „măh, oare de ce nu am făcut eu așa?”. Ce-i făcut, e bun făcut, și nu se mai poate desface. Nu cred în remedieri. Sunt un om încăpățânat.

Că nu am ajuns să fac un anumit lucru, hmmm... aici e o chestiune cu două tăișuri. Pe de o parte, îmi dau seama că niciodată nu fac atât cât pot ca să ajung să fac lucruri (adică nu mă străduiesc atât cât aș putea), și da, uneori mai am momente în care ”îmi dau foc”. Pe de altă parte însă, știu că nu ține totul de mine. Și trebuie să fii nebun în zilele astea să crezi că tot ce faci ține numai de tine. Sunt o mulțime de factori externi care influențează activitatea unui om. Bine, acuma să nu exagerăm. Acești  factori  externi  sunt  oricum într-un  procent  foarte  mic.

DT: Intri într-un imobil părăsit, parcurgi un hol lung, intri pe o ușă larg deschisă într-o cameră aflată în spatele respectivei clădiri, ajungi la o ușă. Ce crezi că se află dincolo de ușa aceea ?

FC: Păi, depinde dacă ușa e încuiată sau descuiată. Dacă e încuiată, ar putea să se afle orice și atunci ar trebui eu să mă gândesc de două înainte să încerc să o deschid. Să mă gândesc, adică să mă întreb dacă vreau concret să aflu ce e în spatele acelei uși sau dacă vreau să îmi las imaginația să funcționeze. Și atunci cred că nu aș deschide-o. Și atunci mi-aș imagina ce se află acolo. Acum mă gândesc că e o cameră goală complet, albă (dar de un alb murdar, cu ferestre imense, cu lumină naturală, caldă  de la un soare de răsărit tomnatec  și, undeva într-un colț ... (mă gândesc dacă mi-ar plăcea ori un patefon de la care să se audă o melodie, anume Gloomy Sunday, ori un violoncel)... hmmm.. încă mă gândesc. Dacă ușa ar fi descuiată, probabil că ar fi același lucru, doar că nu mi-aș mai pune eu probleme dacă să o deschid sau nu.

(În cazul în care nu știi melodia, uite aici o variantă drăguță:

 http://www.youtube.com/watch?v=98LDN37-N3A&feature=related.

Deși eu aud o altă variantă, dar pe aia nu ți-o dau că oricum nu e pe youtube și o s-o auzi la un moment dat într-un spectacol al meu).




”noi oamenii nu ne găsim doar credința în fața pericolului, ci și multe alte răspunsuri vis-à-vis de existența noastră în sensurile actuale”.




DT: Care sunt trei calități și trei defecte ale tale (enumerate de la cele mai mari înspre cele mai mici) ?
 

FC: Defecte : tipicar, lipsit de răbdare, orgolios.
Calități : inventiv, open-minded, umor debordant



DT: Ce apreciezi cel mai mult la ceilalți și ce detești la oameni (enumeră trei trăsături din fiecare categorie).

FC: Greu de spus. Hmmm... Întotdeauna găsesc ceva de apreciat în orice om. Și tot timpul găsesc ceva plăcut la el. De detestat, nu cred că detest ceva la oameni. Sau că detest oameni. Sau că am detestat vreodată oameni. Cel mult i-am evitat. Oamenii sunt orișicum. Și nu sunt niciodată perfecți. Toți avem câte ceva urât în noi. Detestăm chestii la alți oameni doar pentru că nu ne suportăm pe noi. Nu avem noi niciun drept să detestăm ceva la alții. Detest la mine lucruri, dar asta e altceva.



DT: Ce gen de activități te fac să te simți împlinit în viața de zi cu zi; dar pe plan profesional ?

FC: Să dorm, să fumez, să beau cafea, să ascult o muzică bună, să îmi mai dau răspuns măcar la una din miile de  întrebări  care mă chinuie, să privesc preț de 5 minute orice, să mă minunez, să mă înspăimânt, etc. – astea în viața mea de zi cu zi J. Profesional, să văd spectatori care ies din sală altfel decât cum au intrat în sală.



DT: Ce te mobilizează, ce te descurajează (la ceilalți, la societate, în general) ?

FC: De mobilizat, mă poate mobiliza orice. De descurajat, mă poate descuraja aproape orice – nu există categorisire.
 

DT: În ce crezi ?

FC: Yoooooooooooiiii.... nu știu. În fiecare zi cred în altceva. Depinde de cum mă trezesc. Depinde dacă visez. Depinde dacă mă gâdilă dimineața vreun gând. Este atât de relativ. Totul se schimbă de la o zi la alta. Cum aș putea eu să rămân pe loc? Nu știu. Și nici nu cred că aș vrea să îmi fixez „credința” în ceva anume. Sau poate la un moment dat, cine știe? Tu în ce crezi?



DT: Dacă toți oamenii ar ajunge să vadă spectacolele tale, cum ar trebui să arate lumea de după ?

 

FC: În aparență întrebarea asta e atât de frumos formulată și atât de plină de sensuri. În realitate, însă, ea e lipsită de consistență. Și asta din simplul motiv că lumea nu se poate schimba în felul ăsta. Schimbarea trebuie să vină din fiecare individ în parte, trebuie să fie dorită și asumată. Și uite, fix în momentul ăsta nutrește în mine gândul că doar un mare cataclism ne mai poate schimba pe noi oamenii (știu că sună sinistru), dar noi oamenii nu ne găsim doar credința în fața pericolului, ci și multe alte răspunsuri vis-à-vis de existența noastră în sensurile actuale.

Dar, la un mod ideal, mi-aș dori ca lumea de după spectacolele mele să fie una mai liberă. Mi-aș dori ca oamenii să scape de condiționari, să se elibereze din capcana condiționalității propriei lor neputințe. O lume mai accesibilă, o lume mai vie, o lume care să te bucure atunci când te gândești că faci parte din ea.

 

Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2012/11/dt-in-dialog-interviu-cu-regizorul.html