Așa cum arată un citat
din caietul-program al spectacolului
Focul de la TNI (premiera 22-23 noiembrie 2012), intuiția unei schimbări de
ordin mental a omului în era postmodernă îi aparține chiar lui Ray Bradbury,
autorul romanului Fahrenheit 451: ”SF-ul
descrie realitatea, fantezia descrie irealul. (...) într-o noapte, un cuplu a
trecut pe lângă mine în Beverly Hills plimbându-și câinele. (...) Femeia avea
într-o mână un radio nu mai mare decât un pachet de țigări (...) [din care]
ieșeau fire de cupru care mergeau către un con frumos realizat care intra în
urechea ei dreaptă. Mergea ca o somnambulă, ignorând bărbatul și câinele,
ascultând sunetele și șoaptele tragediei unei melodrame îndepărtate, ajutată să
păstreze drumul de soțul care putea nici să nu fie acolo”. Mai mult sau mai
puțin, acesta este și mesajul regizoarei Irina Popescu-Boieru, care într-o
montare destul de avangardistă pentru stilul cu care ne-a obișnuit, necontând atât
pe latura science fiction a operei,
ecranizate în 1966 de Francois Truffaut, ori pe receptarea acesteia ca parabolă
a totalitarismului, cât pe înțelegerea faptului că lumea experimentată imediat ne
este confiscată de către cultura media și societatea de consum, după cum
prezența celuilalt nu ne mai este accesibilă, un dispozitiv (plasmă, computer) ajungând
să medieze raportul eu-tu.
Abia de aici (și nu
de la dispariția textului scris ori înlocuirea lui prin cel electronic, cum
pare să creadă regizoarea) până la revoluția virtuală nu mai e decât un pas. În
mod inutil, Irina Popescu-Boieru insistă pe ideea de carte, ca simbol al
culturii și spiritualității, care o dată înlăturată ar conduce la
”dezumanizarea omului”. Mai degrabă, aș aduce în discuție faptul că o nouă
răsturnare a valorilor se produce, cultura tradițională fiind înlocuită prin
cultura media (supralicitarea imaginii, invertirea capacității de
abstractizare, cultivarea virtualului în termeni de comunicare virtuală, carte
virtuală, prietenie virtuală etc.). Ori schimbările de ordin mental nu pot fi
judecate după criterii valorice, cel mult ar putea fi constatate și
justificate. Și poate că ar trebui să ne fie de ajuns să devenim mărturisitorii
unei asemenea turnuri. Sau am putea încerca să anticipăm viitorul înscris în
prezent: Ar putea ajunge internetul să acapareze individualitatea omului? Va
lua mediul virtual în stăpânire interioritatea acestuia? Cum am putea salva raportul
interuman de față către față, în
condițiile în care individualismul este primejduit fie de individualizare (cultura
tradițională elitistă), fie de (dez)integrare virtuală (cultura media, în
special internetul)?
Cu obstinație
regizoarea vrea să dea câștig de cauză minoritarilor exilați în pădure
(oamenii-carte). Intelectuali deposedați de averea cuvântului scris, aceștia redescoperă
puterea rostirii, aspirând să preia cândva conducerea și să reconvertească
societatea și valorile. Tocmai scrisul este denigrat de Platon în mitul lui
Theuth, în favoarea oralității. Opusul uitării nu este reactualizarea prin
intermediul literei, ci reamintirea dinăuntru, efectul prezent al cuvântului
rostit. Prin care omul are acces la o stare privilegiată și prin care se reușește
perpetuarea acestei stări. Fără intenție, Irina Popescu-Boieru oferă la finalul
acestui spectacol o intuiție asupra a ceea ce a însemnat creștinismul originar.
Înainte de convenții, inscripții, instituționalizare. În rest, accentul pe cultura cărții tipărite o conduce la două erori, una regizorală, alta de viziune. Regizoral, soluția folosită pentru a explica răstălmăcirea sorții lui Montag indusă mulțimii de guvernatori este: oamenii-carte au plasmă, iar Montag asistă la înscenarea propriei morți. Această soluție îmi pare ridicolă; în plus, strică întreaga construcție scenică bazată pe dualitatea celor două tabere: tabăra oamenilor viitorului din prezent - reliefată pertinent prin plasme, decor strident, modular, geometrizat și economic prin folosirea sertarelor, apoi punctată prin peruci viu colorate și gesturi șablonate – și ceilalți (oamenii trecutului din prezent). Cărțile sunt arse tocmai ca o aspirație înspre eradicarea definitivă a trecutului din prezent, gest absurd al clasei dominatoare, deoarece, nu numai că e imposibil, dar oamenii-carte recurg la artificiul memoriei.
Ca viziune, regizoarea insistă pe tradiționalisme (cafea la ibric, dulceață, de ce nu murături sau ciocolată de casă?!), alăturându-le unei recuzite formate din obiecte de anticariat (mojar, vase ornamentale) și, bineînțeles, cărților prăfuite pentru a contura imaginea trecutului din prezent. Iar acestea nu pot avea decât o relevanță conjuncturală, lipsind cheia problemei. Care este soluția? O evocare istorică a trecutului, plecând de la mărturiile prezentului și atât? O răsturnare a noilor valori (cultura media) și o revenire la un insuficient delimitat ce primordial? Sau o inevitabilă încercare de racordare la viitorul din prezent? ”Simpaticii” de pe plasme sunt nepermis de nostimi. Și dacă o ținem înainte cu jelirea cărții, neglijăm că spectacolul acesta are ceva de spus tocmai prin stilizarea decorului și utilizarea plasmei!
Singurele momente susținute energetic în spectacol sunt: scurta scenă realizată de Petronela Grigorescu (Doamna Phelps) și intrarea oamenilor-carte pe final (fond muzical: Loreena Mc Kennitt). Tehnic, nu insist pe deficitara sincronizare sunet-grimasă în mimarea agitației interioare a personajului principal. Mai mult, folosirea circularității anticipative este gratuită, dar poate fi colacul de salvare de vreme ce devenirea eroului nu este corect gestionată la nivel regizoral. Actorul Radu Ghilaș dă tot în materie de gestică și expresivitate, dar personajul este creat prea naiv la final. Sâmburele convertirii este prezent chiar de la început (tensiune, disconfort) și crește în intensitate pe parcurs (falsă împotrivire, conformare neconcludentă, îndoială graduală, trecându-se la împotrivire fățișă, chiar dacă inconsistentă). Și atunci mă întreb: Care e logica infantilizării lui Montag? Pompierul devotat unor valori exterioare, în care noua ordine nu s-a sedimentat niciodată cu adevărat, descoperă o altă lume. Însă, sau se renunță la ideea că premisa schimbării exista în el de la început, sau nu se exagerează atât naivitatea lui Montag. Printr-o convertire se trece de la ceva la un fundamental altceva. Dar nu ar trebui să echivaleze nici într-un sens, nici în celălalt cu o spălare a creierului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu