O femeie si prea mult decor

De ceva vreme, am parte inevitabil și de piese care nu se constituie în constructe regizorale, unele riscând să se piardă în spectacole terne, fără regie, altele constituindu-și mize diferite (redarea cu subtilitate a anumitor stări psihologice ale omului). Acestea din urmă sunt oportune pentru afirmarea unor actori, pentru a le putea remarca evoluția ori pentru a observa în ce măsură (dacă) și-au depășit nivelul cu care ne-au obișnuit până acum. E cazul celei mai recente montări a lui Bogdan Ulmu de la Ateneul Tătărași, ”Un bărbat și cam...multe femei” (premiera 23 noiembrie), după comedia lirică (Un bărbat și mai multe femei) scrisă înainte de căderea comunismului de Leonid Zorin, dramaturg sprijinit la o vârstă destul de fragedă de Maxim Gorki. Din distribuție fac parte actorii: Aurelian Bălăiță (ASG), Laura Bilic (soția & co.), Erica Moldovan (poeta & co.), Roxana Durneac (fiica & co.).

Aurelian Bălăiță se achită cumva de rolul bărbatului, care se autodescoperă ca bărbat și descoperă femeia abia târziu la maturitate, dar nu-mi pot explica alegerea regizorală a actorului care se luptă cu personajul masculin decât după criteriul vârstei reale a respectivului, ceea ce nu e suficient. El încearcă să fie convingător, dar nu excelează prin nimic anume. Nu se petrece la fel în cazul interpretelor de roluri feminine, Laura Bilic și Erica Moldovan. Și dacă pe Laura Bilic o regăsesc aceeași din alte spectacole, aptă de ambivalențe scenice, de treceri bruște de la o stare la alta, Erica Moldovan a evoluat vizibil. Aceasta din urmă și-a depășit crispările la confruntarea cu măștile dramatice; mai mult, a început să abordeze și roluri de comedie, construind, uneori pe contre emploi, alteori nu tocmai, reușind, însă, de fiecare dată să câștige în popularitate. Fără îndoială, ea este mica vedetă a acestui spectacol, a cărei asistență de regie o punctează, și sper să pot evoca și pe mai departe dezvoltatea ei scenică. Cât despre ultimul personaj, inventat din necesitățile unui realism scenic, diluând dramatismul, putea să lipsească, numai că atunci trebuiau inventate altfel legăturile pentru ca scenariul să poată fi montat și s-a optat pentru aceasta variantă, pe de o parte mai economică, pe de altă parte o ocazie pentru o tânără masterandă. Bogdan Ulmu se ferește să cadă în sentimentalisme - chiar dacă nu reușește să se izbăvească total de desuet - drept urmare drapează rolul poetei în prima parte (nota ironică ar putea fi făcută și mai evidentă) și inserează scene comice.
Inițial, o dată introdusă în sfera intențiilor regizorale vizând acest spectacol, și dat fiind modificarea operată asupra titlului, am crezut că Bogdan Ulmu țintește în noul matriarhat de emancipare feminină, care pune în minoritate numeric spița masculină. Însă rămâne, de fapt, la ideea dramaturgului de a reda în multiple ipostaze ”eternul feminin”. Numai că lectura în cheie psihologică este ceva mai actuală și mai nostimă. Fiecare actriță joacă patru personaje și cinci roluri. Laura Bilic este, pe rând, soția impasibilă, psihiatra nevrozată, directoarea evitantă, vecina de compatiment cu accente isterice și tendințe maniacale (TOB), din nou soția, de această dată geloasă, autoritară, mai întâi isterică, apoi categorică. Erica Moldovan trece și ea pe parcursul spectacolului prin diferite roluri: poeta exaltată, care se autoproiectează în personajul masculin și îi induce stări de perplexitate, asistenta nevropată, colega de serviciu ipohondră, vecina, aspru judecător conformist, apoi ca femeie lascivă. O dată întors de la tratament din Crimeea, ASG realizează că poate trezi la viață femeia din toate rățuștele urâte ce-i ies în cale. În fond, menirea pentru care se simte chemat bărbatul secolului XXI, urmașul năvalnic al bărbatului secolului XX. În fine, Roxana Durneac este și ea, pe rând, fiica celor doi, vânzător ambulant, chelner și controlor de bilete (roluri-adaos). Sigur că ideal ar fi fost ca o singură interpretă să joace toate femeile din piesă, ceea ce ar fi reprezentat o provocare extraordinară.
Renunțând la balast, în termeni de decor la fețele de masă colorate, la lăzile ce aduc a coșciuge, ori la orhideea neinspirată din bentița poetei (și înlocuind-o cu orice altceva, o pană, o floare din tafta), iar în termeni de regie la imaginea stop cadru de film american vechi, reținând păpușa cu capul pe jumătate sfărmat, aducând la un numitor comun realismul și tendințele expresioniste, printr-o mai atentă cizelare și dozare a elementelor deja numite (decor, joc fardat, imagine), spectacolul ar putea deveni mai interesant. Așa nu-i decât reflectarea femeii dedublate între isterie domestică și isterie galantă.


Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2012/11/o-femeie-si-prea-mult-decor.html