Timpul și Povestea Unirii

Istoria teatrului reține numele lui Tudor Șoimaru (1898-1967) în categoria dramaturgilor proletcultiști, în special cu referire la piesele sale istorice. Dintre acestea, ”Povestea Unirii” (1959), în patru acte, a fost reprezentată pe scena Teatrului Național din Iași în premieră, celebrând Centenarul Micii Uniri a lui Cuza. Ulterior, a fost filmată de Televiziunea Română în 1966, aniversând 107 ani de la Unirea Principatelor. Din 1959 și până în zilele noastre, fie că ne referim la diverse puneri în scenă ale piesei, fie la filmarea acestora, s-a pus mai mereu problema unor vizionări cu caracter festiv. De aceea, anumite distincții (festiv-festivism, patriotic-patriotard, discursiv-declamativ) sunt esențiale atunci când cineva își propune să repovestească astăzi scenic ”Povestea Unirii”, dintr-un nou unghi regizoral.

Deși numele lui Tudor Șoimaru apare abia anexat istoriei literaturii dramatice, ”Povestea Unirii” a rezistat vremurilor când reprezentațiile omagiale erau dictate de canoanele ideologice și tezist politice (și mai puțin de cele estetice) prin documentarea serioasă asupra evenimentelor istorice, prin întrepătrunderea elementelor de istorie personală (istoria mică) în construcția dramatică axată pe istoria generală (istoria mare), inserând atitudini (lirism, ironie, umor) care fac posibil un concept regizoral care să nu cadă în capcanele reconstituirii istorice lozincarde, festiviste, patriotarde. Dacă Tudor Șoimaru își propunea să creeze o atmosferă, iar nu tipologii, regizorul Ovidiu Lazăr pune la rândul său accent pe atmosfera de epocă, dar deopotrivă pe cea afectivă, încercând prin lucrul cu actorii să surprindă oameni vii, nu atât caractere.

Înclinația lui Ovidiu Lazăr pentru clasic și baroc este vizibilă, dar puține sunt de această dată exagerările în contexte scenice realiste sau semioniriste (tablourile statice, cel de la început ori cel cu domnitorul). Muzica, luminile, costumele urmează aceeași linie în configurarea coloraturii de epocă. Scenografia ilustrează o mică deviație sau chiar o ruptură de la linia clasică (decorul clasic, dar minimalist, apoi decorul videografic – videoproiecția și schițarea grafică a elementelor de decor specifice fiecărui act pe panoul de fundal). Această contradicție este justificată  regizoral prin opoziția dintre atmosferă de epocă și stare, insistând pe nevoia de a reactualiza nu atât istoria ca atare, cât emoțiile de altădată. Pe de altă parte, spectacolul are un caracter educativ, cu încercări de a reprezenta scenic modele prin momente solemne, de un grandios exacerbat, în cadrul cărora muzica barocă joacă un rol decisiv (Sarabanda de Händel).

Este un spectacol curat, corect regizoral, fără abuz de mijloace sau de simboluri. O amintire traumatică din trecutul lui Cuza sau reamintirea prezicerii din copilăria Elenei Cuza, având implicații afective, conduc automat la modificarea luminii, respectiv la o linie melodică adecvată sau la schimbarea efectului decorului videografic prin distorsionare. Principalul simbol din spectacol, Timpul, apare sub forma unui înger atipic, postmodern, carnal, cu frac-mantie și joben de un alb imaculat, cu fața spre viitor și cu spatele la trecut, ceea ce nu exclude perspectiva inversă. Timpul (Florin Pascariu) are atât funcția de a lega actele între ele (acțiunea se desfășoară între 1857 și 1859), cât și rolul de a sugera că trecutul este (re)interpretat în prezent. Apoi trimite ideea că trecutul determină prezentul și viitorul. Dar și la modul cum, adresând problema raportului dintre memorie și imaginație, reactualizare și recreare, ajungem la ideea opusă că viitorul determină trecutul. Rememorăm trecutul și ne imaginăm viitorul. Iar actul de creație ține eminamente de imaginație, prin urmare construim viitorul prin intermediul artei, al artei teatrale în particular. În acest sens, mai există câteva simboluri videografice (ceasul, pendulul și spirala).

Dacă actorii sunt distribuiți în roluri pe orizontală, lucrul cu actorii e pe verticală. În distribuirea rolurilor primează criterii ce favorizează prezența scenică și apropierea fizică de personajul întruchipat, cu tentative de a folosi impersonarea (în special în cazul lui Al.I. Cuza/Dumitru Florescu); interpretarea lui Dumitru Florescu e emfatică. Lucrul cu actorii este temeinic, drept urmare interpretarea actoricească e nuanțată (Ana Hegyi, în rolul Ecaterina Vogoride, joacă teatru la vedere, se distanțează ironic sau revine la interpretarea serioasă). De asemenea, interpretarea e dramatică, emoțională (Elena Cuza/Alexandra Paftală), gravitatea în exces fiind contrapunctată prin burlesc și bufonadă, comic de limbaj și mișcare scenică (Vlad Baba/Nicolae Vogoride). Este în sfârșit pus în valoare Dragoș Maftei (Luchian), pe care în ultimul timp l-am tot văzut reluând rolul de bețiv ludic din spectacolul de licență; își joacă excelent rolul de actor proletar de la Teatrul din Copou, cu deghizarea-travesti în Baba Hârca, aluzie la Miluță Gheorghiu care a interpretat rolul lui Luchian la premiera din 1959. Dragoș Maftei e dinamic, energic și are o vervă de neegalat. Actorii cu experiență de la TNI se armonizează cu cei tineri: Emil Coșeru (Vasile Alecsandri, jucat la premieră de Constantin Dinulescu), Petrică Ciubotaru (Moș Ion Roată). Tot la premieră, Cuza a fost interpretat de Ion Schimbinschi, Elena Cuza de Valea Marinescu, Vogoride de Ștefan Dăncinescu, iar Ecaterina Vogoride de Adina Popa.

Modul în care actorii impersonează embleme istorice este contracarat de povestea care prinde prin intrigă (rolul jucat de Ecaterina Conachi Vogoride în realizarea Unirii) și de felul în care actorii întruchipează, în același timp, slăbiciuni omenești (atracția femeilor față de Cuza, în special a jurnalistei exaltate Sofia Coce/Cezara Fantu, sugerarea idilelor lui Cuza din momentul în care se valsează), ceea ce revigorează montarea istorică solemnă și gravă.  

(Povestea Unirii, adaptare după Tudor Șoimaru, un spectacol de: Ovidiu Lazăr, distribuție: Dumitru Florescu, Alexandra Paftală, Arun Cotic Alexandra Macovei, Codrin Dănilă, Iuliana Crețu, Liviu Smântânică, Laura Bilic, Petrică Ciubotaru, Dragoș Maftei, Emil Coșeru, Vlad Baba, Ionuț Gînju, Ana Hegyi, Irina Elena Frunză, Andrei Ciobanu, Cezara Fantu, Alexandra Acalfoae, Alexandru Horga, Tiberiu Rusu, Florin Pascariu, decor: Titus Ivan, costume: Alina Dincă-Pușcașu, spațiu sonor: Ion Ursulescu, Mădălin Marius Munteanu, video: Silviu Luda, asistent regie: Alice Moisă, Ateneul din Iași, premiera: 24 ianuarie 2018)

Dana Țabrea

https://dyntabu.blogspot.ro/2018/02/timpul-si-povestea-unirii.html