Spectacolele de la CAVAS din Microstagiunea BRD Scena9

Trei dintre spectacolele din cadrul Microstagiunii BRD Scena9 de anul acesta de la Sibiu (21-25 martie) au putut fi vizionate la sala Studio de la CAVAS (Centrul de Cercetări Avansate în Artele Spectacolului). Fiecare în parte are ceva de spus despre calitatea actorilor și studenților la teatru din Sibiu, despre relația privilegiată stabilită de regizor cu piesa de teatru, întotdeauna un bun prilej pentru a demonstra cum textul devine spectacol, fără a distruge respectul față de text și totuși distanțându-se de conformismul facil prin soluții regizorale migălos concepute și menținerea unui climat profesionist.

Iubirea la oameni de Dmitri Bogoslavski, în regia lui Bogdan Sărătean, în prezența traducătoarei (Raluca Rădulescu) are la bază textul tânărului dramaturg belarus, cu ecouri cehoviene și dostoievskiene, suficient de clasic pentru ca actorii să construiască personaje dramatice ca la carte, în același timp deschis interpretărilor regizorale moderne (contrapunctul, mici ironii comice, scurte inserții voit șarjate pentru a degaja tensiunea dramatică, Serenela Mureșan, Gabriela Pîrlițeanu, Cătălin Pătru). E în același timp genul de spectacol cu distribuție în schimbare, o etapă necesară în urmărirea felului în care studentul la teatru izbutește  modelarea personajului. În microstagiune, distribuția a arătat în felul următor: Ioan Paraschiv (Kolia), Ioana Cosma (Liuska), Alin Turcu (Serghei), Dumitru Stegărescu (Ivan), Ștefania Marola (Nastia), Gabriela Pîrlițeanu (Maska), Ciubasov (Cătălin Pătru), Arina Ioana Trif (Olga) și Serenela Mureșan și Codruța Vasiu (mamele, a ei și a lui). În această formulă, distribuția e omogenă și echilibrată, iar tehnicile de lucru cu actorii armonizate cu contextul dramaturgic al piesei. Ideile specifice spiritului de stepă (cum iubirea umană e complicată de legături sufletești imposibil de dezlegat, aproape ca un blestem; acceptarea necondiționată a celuilalt; iertarea celuilalt e cu putință, mai puțin iertarea de sine) sunt concretizate prin dramatism actoricesc, plasticitate corporală, decor sugestiv, forța prezenței scenice, a  cuvântului, a sunetului ori a cântului live. Realismul nu trece în naturalism, iar puterea teatralului autentic e susținută de psihologia personajelor. Ioan Paraschiv se distinge prin degajarea interpretării, fără a neglija gravitatea situației personajului și simț scenic plus calități de mișcare scenică. Ioana Cosma joacă emblematic pentru modul în care rolurile sunt construite din experiența sau imaginația actorului, iar emoțiile adânci afișate la distanță de omul ce nu transpare din spatele personajului.

Emigranții de Slawomir Mrozek, în regia lui Dan Glasu, avându-i în distribuție pe Alexandru Malaicu și Ioan Paraschiv valorifică senzațiile olfactive, astfel încât subsolul celor doi emigranți poate fi recunoscut de memoria afectivă după mirosul de praf, carton vechi și de conservă sălcie, după izul de sirtaki și de drumuri care se despart. În realitate, altfel decât în poveste, intelectualul este cel ce pleacă, iar muncitorul cel ce rămâne. Numai că personajele sunt investite cu alte sensuri. Personajele sunt construite plecând de la actori, iar în final regizorul își permite chiar să schimbe rolurile, XX devenind lucid, înțelept, iar AA – detașat. Prin formularea unor caractere scenice puternice, pe care accentul cade uneori pe rând, alteori chiar și simultan, se renunță la alternarea scenelor, a urletului cu tăcerea, mizându-se pe teatral și dramatic în permanență. Sunt foarte reușite momentele în care textul se transformă în acțiune scenică fără cuvinte, găsindu-se soluțiile care să permită acest lucru (cum e cea cu manechinul de croitorie), chiar și cele în care textul dublează acțiunea scenică. Sunt importante momentele în care textul e prezent în avans, retrospectiv sau prin sugestie în scenă. Tabloul e destul de realist, absurdul reducându-se la câteva gesturi absurde, cum e cel prin care AA lovește cazanul de pat lăsând la vedere o pată roșie pe prosopul de pe marginea patului. Apoi, gesturile comic-absurde (cum ar fi deschiderea cutiei de conserve cu toporul). Absurdul condiției existențiale e întregit de revoltă (ruperea banilor, tentativa de sinucidere) și de acceptare sisifică (lacrimile lui XX din final).

Avioane de hârtie de Elise Wilk, în regia lui Eugen Gyemant, cu Alexandra Spătărelu, Alexandra Gavrilov, Simona Negrilă, Radu Carp, Andrei Gîlcescu, Mihai Rădulea e un spectacol despre adolescenți și traumele lor, începând din copilărie și până în liceu (prezent). Personajele sunt pregnant individualizate de actori, împreună cu poveștile pe care le poartă în ei, povești ce constituie relevante momente de storytelling și de explicare a comportamentului prin care îi rănesc pe ceilalți și își fac rău lor înșiși. Adolescenții lui Elise Wilk sunt extrem de fragili. Ceea ce nu-l împiedică pe Eugen Gyemant să le transpună fragilitatea în roluri dramatice puternice, impecabile, structurate în stil american, de la vipera blondă și sexy (Alexandra Gavrilov), tocilara virgină (Simona Negrilă), îndrăgostită de frumosul clasei (Andrei Gîlcescu), cel mai bun prieten (Mihai Rădulea) și cea mai bună prietenă (Alexandra Spătărelu), la colegul nou și terorizat de gașcă pentru că e altfel decât ceilalți, peste medie de inteligent și care, din nevoia de a-și depăși traumele și a deveni erou, devine asasinul colegilor săi (în costum negru și cu mască albă pe față) – Radu Carp. Poveștile de dragoste sunt încrucișate, fragmentare și indecise, însă problemele sociale sunt hotărât exprimate (părinți plecați la muncă în Italia sau internați la spitalul de nebuni, copii crescuți de rude indiferente, fete forțate să facă sex cu partenerul surorii lor, familii destrămate). Pentru a exprima agresivitatea cu care acești adolescenți primesc lumea în piept și violența cu care, la rândul lor, vor întâmpina lumea și pe ceilalți, Eugen Gyemant găsește soluții regizorale foarte expresive: folosirea armei albe pe post de oglindă, spulberarea dintr-o mișcare a avionului de hârtie, învârtirea în cerc mânjindu-se de ruj, corpul inert și privirea fixă cu capul dat pe spate, contrastul negru-roșu etc. Duplicitatea dintre interioritate fragilă și exterioritate contondentă se reflectă în opoziția dintre ritmuri sonore instrumental-lirice și rap, cele două laitmotive muzicale. Actorii își privesc spectatorii în față ori de câte ori au ocazia și li se adresează (ceea ce ține de specificul teatrului sibian), fără a ieși din rol, privirea continuând să rămână invariabil dramatică. Mișcarea scenică este atent coordonată, niciun gest nu e întâmplător, toate gesturile fiind atent coordonate și semnificative, ca și imaginile video din monitoare ori coregrafia pe ritm lent repetitiv din final. Un spectacol cu un extraordinar impact emoțional, excelent realizat.


Dana Tabrea

https://dyntabu.blogspot.ro/2018/03/spectacolele-de-la-cavas-din.html