Teatrul ca hobby în era corporatistă

Un critic de teatru care se referă la activitatea sa ca fiind un hobby mă intrigă. Nu că nu ar fi adevărat că nu se mai poate trăi din asta. Ci pentru că vulpea, când nu ajunge la struguri, spune că sunt acri. Cuvântul criticului de teatru angajat de un cotidian sau de o revistă culturală cu renume are o anume greutate, oriunde în lumea civilizată (mai puțin la noi), putând decide soarta unui spectacol. Deși se resimte și acolo invazia mentalității de tip corporatist (repede, mult și prost), ducând la consumul cultural din blogosferă, în detrimentul presei de calitate. Cronicile de după premieră erau cândva așteptate cu înfrigurare. Astăzi, un jemanfișism general străbate de la un capăt la celălalt breasla oamenilor de teatru. Actorului nu îi pasă ce se scrie despre prestația sa, ba chiar te mai și înjură pe la colțuri. Iar tu trebuie să înțelegi că actorul e o ființă eminamente concretă, senzorială și să îl scuzi. Că doar ești cotat drept o creatură abstractă, cu emisfera stângă suficient de dezvoltată încât să nu îți pui mintea cu idiosincraziile actorului. Ba chiar și cu emisfera dreaptă suficient de dezvoltată de vreme ce ești apt să receptezi informația vizuală și s-o transpui în text. Ce mai, ești sau ar trebui să fii un superman/superwoman al criticii de teatru. Păcat că se consideră că profesia ar fi pe cale de dispariție. De ce?

Majoritatea celor care au de a face cu actul gândirii critice despre fenomenul teatral s-au orientat înspre domenii mai avantajoase: management cultural, PR sau marketing cultural. Pot fi cadre didactice, secretari literari, selecționeri, membri în jurii, curatori, evaluatori, organizatori de festivaluri etc., dar tot mai puțin autori de cronică teatrală deoarece această activitate, aparent nesemnificativă, necesită anumite abilități pe care nu au interesul să le cultive, nefiind profitabil. Era corporatistă și consumistă a invadat lumea noastră și a contaminat-o; indiferent că lucrezi efectiv într-o corporație sau nu, s-au adoptat anumite moduri de viață în cadrul cărora ”a avea” îl sufocă iremediabil pe ”a fi”. Inevitabil, lumea artistică s-a molipsit de mentalitatea dominantă. Voi da un singur exemplu care mă roade: încasările reprezintă criteriul determinant în stabilirea valorii unui spectacol în majoritatea teatrelor din România. Opinia criticului nu contează dacă un spectacol umple sălile. E inadmisibil! Criticul trebuie să fie o persoană onestă care, printre altele, să orienteze publicul în selectarea unui spectacol, să ofere explicitări, să aibă un rol educativ. Dar să vină și cu interpretări despre arta teatrală, să raporteze intențiile spectaculare la realizarea propriu-zisă, să nuanțeze de ce merită sau nu văzut respectivul spectacol, pentru diferite categorii de public și, mai delicat încă, să evalueze dacă producția a meritat efortul uman și financiar.

 Judecata estetică de bază ”Mi-a plăcut/Nu mi-a plăcut” este insuficientă. Avem nevoie de argumente și de un simț al direcției. Am fost întrebată pentru cine scriu. Aș putea răspunde că scriu pentru cine vrea să priceapă, dar majoritatea regizorilor refuză să își amendeze spectacolele, în urma indicațiilor primite, din orgoliu. Iar criticul e catalogat ca fiind rău intenționat, simplu emitent de opinii ignorabile sau, mai grav, se folosește atacul la persoană, cea mai patetică formă de argumentare sofistică, în absența unui aparat critic care să permită emiterea de judecăți de valoare cu privire la propriile spectacole (există și asemenea regizori, dar sunt rara avis pe plaiurile mioritice). Actorii se enervează dacă nu se consideră lăudați, pentru ei o cronică în care apar menționați e sau albă, sau neagră, sunt incapabili să nuanțeze afirmațiile critice, să citească până la capăt, să extragă sensul spuselor tale. A fi întrebat ”E albă sau e neagră?”, ”Până la urmă ți-a plăcut sau nu?”, după ce ți-ai formulat opiniile într-o cronică oficială (publicată) mi se pare de prost gust și oarecum infantil.

Mă întreba mai de mult un actor răbulist despre utilitatea criticului de teatru astăzi, din perspectiva studentului la teatru sau al celor interesați de mărturiile teatrale peste ani, în condițiile tehnice actuale, când există filmări performante ale spectacolelor. Cu siguranță, scopul criticului nu mai e unul istoric, de a oferi mărturii care să permită reconstituirea unui spectacol sau a felului în care juca un anumit actor. Cel mult s-ar putea vedea evoluția unui spectacol, de la prima la ultima reprezentație, în funcție de ceea ce s-a scris între timp. Deși un spectacol trebuie elaborat regizoral și actoricește, fiecare reprezentație diferă, e inevitabil. Teatrul este o artă a prezentului, efemeră și la fel de efemer este rolul criticului de teatru, în măsura în care surprinde irepetabilul folosind instrumentele scrisului; prin mesaje subliminale ori accesând arta memoriei prin metode mnemotehnice, criticul și adresantul prezent sau viitor sunt interdependenți. Poate că mai mult decât un mărturisitor al elementelor spectaculare regăsite în cadrul producțiilor, criticul de teatru este un martor al timpului său. Depinde de flerul fiecăruia să se orienteze spre acele spectacole relevante mai târziu pentru epoca sa și să scrie despre ele.

În sens strict, teatrul ca hobby în era corporatistă înseamnă că tinerii fac astăzi teatru cu pasiune și dedicație, dar sunt obligați să se întrețină din altceva. Ei pot lucra altundeva decât într-un teatru, de cele mai multe ori într-o companie multinațională. Sau pot face parte dintr-o trupă de teatru și, simultan, să aibă un alt job, din necesități financiare (de la profesor, la librar sau la funcționar relații clienți etc.). Este și cazul trupei Teatrul 18, constituită de actorul Tudor Alexandru, alături de Camelia Duda și Adrian Bradu, un proiect relativ recent care a început ca teatru de sufragerie într-o casă situată în spatele UMF, în primăvara lui 2017. Adaptarea realizată de ei după Last of the Red Hot Lovers de Neil Simon a fost preluată de Ateneul din Iași pe 22 februarie 2018 (Asta-i ultima dată, regia: Adrian Bradu, distribuția: Tudor Alexandru, Camelia Duda, Andreea Diac, Aliss Botez). S-a construit un spectacol de tip clasic prin decor și jonglarea micilor detalii de recuzită, în trei acte, cu pauze de cortină și, deși cineva își asumă explicit regia, pare mai degrabă lucru în echipă. Tudor Alexandru (absolvent de teatru, colaborează cu o firmă) este expresiv, ludic, chiar năstrușnic. Camelia Duda (absolventă de psihologie, lucrează într-o corporație) pronunță replicile cu o rapiditate căutată și joacă artificial, dar nu în dezacord cu personajul interpretat; Andreea Diac (studentă la FEAA) e extrem de naturală, simplă, dezinvoltă; Aliss Botez (absolventă de actorie) apare într-o compoziție șarjată, cu gesturi repetate la baza construcției de personaj (trucul cu poșeta) și e nostimă.

Dana Țabrea

https://dyntabu.blogspot.ro/2018/03/teatrul-ca-hobby-in-era-corporatista.html