E adevărat că Ovidiu Ivan lucrează într-un mod foarte degajat cu actorii,
iar aceștia se declară încântați de maniera sa. Regizorul obișnuiește să spună
că le zice actorilor doar cum se vede, și nu ce să facă. Personal, cred că
uneori poate risca să devină prea lejer modul acesta de lucru. Dar nu e în
totalitate cazul lui 13 unde se
lucrează în detaliu cu actorul, se dramatizează, dar fără a forța limitele
actorului, astfel încât unul dintre membrii distribuției mi-a mărturisit că a
intrat în proiect vara, încărcat și obosit de activitățile din timpul anului și
că nu credea că repetițiile la un spectacol ar putea avea vreodată efect de
concediu. Ceea ce mă trimite la modul în care Michael Oakeshott, avocat al ideii
că omul este o ființă în conversație, o ființă conversațională situată într-o
lume de tip conversațional, adresează raportul dintre work și play, dintre
muncă și recreere, dintre seriozitate și ludic.
Dacă primul termen (work), ca
activitate și atitudine, presupune a folosi lumea și mijloacele acesteia pentru
satisfacerea propriilor interese, cel de-al doilea (play) e la polul opus al satisfacției dezinteresate. Nevoile și
interesele noastre se schimbă încontinuu, de aceea și eforturile pentru a le
satisface se măresc, direct proporțional, iar noi intrăm într-o sferă dominată
de anxietăți și frustrări. Omul ludic, dimpotrivă, nu se preocupă ca lumea să-i
aducă vreun folos în termenii satisfacerii nevoilor ori a intereselor sale. De
aceea, îi sunt garantate satisfacții eliberate de frustrări. Nici muncă
propriu-zisă, nici odihnă, play are
ca sinonim recreerea (leisure), în
strânsă relație cu activitățile liberale, desfășurate independent de motivații
de ordin instrumental, de utilitatea lor ori de modul în care reușesc sau nu să
ne satisfacă nevoile și interesele (sursa inepuizabilă a anxietății și
frustrării umane). Felul în care Ovidiu Ivan pune astfel accentul pe ludic,
transformând repetițiile în recreere, ceea ce nu exclude lucrul cu actorul, dar
elimină ideea de competiție a actorului cu ceilalți ori cu sine și fără a
deveni realmente concediu explică situația aparent paradoxală, în fapt una
extrem de normală pentru artele spectacolului, în care se regăsesc actorii.
Totodată, explică starea de binedispunere (ceea ce nu e totuna cu lejeritatea)
pe care o degajă deopotrivă spectacolul și actorii.
În al doilea rând, textul, rescris aproape în întregime de Ovidiu Ivan,
derulează 13 microscene sub formă de flash-uri (conversații întrerupte, scurtcircuitate),
oprite la vedere de unul sau altul dintre membrii distribuției. Situația este
una și aceeași în toate cele 13 microscene (fiul se întâlnește la o terasă cu
tatăl său pentru a-i mărturisi că e gay), numai că aceasta este întoarsă pe
toate părțile, în funcție de reacțiile posibile ale tatălui (Doru Aftanasiu) la
povestea fiului (Daniel Onoae). Atât reacțiile tatălui, cât și cele ale fiului
(în plus, chelnerul/Codrin Dănilă are și el propria poveste) sunt dramatizate
în sensul realismului psihologic, iar gesturile și mimica actorilor se percep
foarte bine la scară mare, cu actorii sub lupă, așa cum a fost conceput
spectacolul, pentru o sală mică în aer liber sau tip bar. Scenariul inițial,
oferit ca punct de comparație, dă curs în mult mai mare măsură violenței fizice
sau verbale, în timp ce scenariul lui Ovidiu Ivan – chiar și în cea mai
elaborată dintre scene – se oprește înainte ca discuția să devieze spre altceva
(bătaie, exprimarea tuturor frustrărilor, epuizarea invectivelor etc.). Cu alte
cuvinte, conversația nu ia o turnură extremă, iar lotul de reacții posibile nu
se consumă. Ceea ce nu înseamnă că dramatizarea odată începută și manifestarea
atitudinilor celor două personaje nu pot avea o continuitate în imaginația
spectatorilor odată ce s-a spus cut
(stop). Astfel că opririle nu au rolul unor refulări mentale, caz în care nu ar
mai avea cum să apară senzația de bine.
Reluarea situației și a formulei de început (cei doi, tată și fiu, găsesc o
masă liberă, cer două beri și încep o discuție delicată) nu plictisește; la
finalul fiecărei microscene, berile merg spre mesele spectatorilor, dar nu
aceasta e cauza stării de degajare create. Masa celor doi este situată în
același spațiu cu cel al spectatorului: pe de o parte, asistăm la înlăturarea celui de-al patrulea perete, iar pe
de altă parte, convenția teatrală este menținută, prin jocul dramatic al
actorilor. De fiecare dată, noua microscenă captează prin ceva, nu numai
printr-o reacție diferită din partea tatălui (redată în fiecare caz foarte
teatral de Doru Aftanasiu, șoc nervos, atac de panică, acceptare rațională sau empatică,
lipsă de toleranță și agresivitate etc.), ci prin construcția mai nuanțată sau neașteptat
de scurtă, prin conținutul universal sau adaptat la contextul sociocultural în
care ne situăm, prin jocul atent, discret, prudent și subtil al lui Daniel
Onoae. Aș mai vrea să remarc doar perseverența cu care Ovidiu Ivan dedică încă
un spectacol temei comunicării dintre oameni, parcă în acord cu ideile lui
Oakeshott privind latura conversațională a lumii și a omului, considerând că ”dacă
nu lași gândul să-ți părăsească creierii, ajungi să nu-ți mai aparții, să devii
o inerție a ceva ce ți-e străin de fapt”.
(13, adaptare de Ovidiu Ivan după
David Simpatico, regie: Ovidiu Ivan, cu Doru Aftanasiu, Daniel Onoae și Codrin
Dănilă, Ateneul din Iași, 7 martie 2018, Sala Mică)
Dana Țabrea
https://dyntabu.blogspot.ro/2018/03/secretul-unui-spectacol-ce-degaja.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu