La Multi Ani 2012!

La Multi Ani! Happy New Year!

Dana Tabrea


http://dyntabu.blogspot.com/2011/12/la-multi-ani-2012.html

De la moartea autorului la condamnarea spectatorului

În cafeneaua Maideyi din Iași se joacă o adaptare după Matei Vișniec. E vorba de Spectatorul condamnat la moarte, în regia lui Octavian Jighirgiu. Din distribuție fac parte actorii Daniel Busuioc (Judecătorul), Oana Miron (Avocatul acuzării), Dumitru Năstrușnicu (Avocatul apărării), Octavian Jighirgiu (Grefier). Alături de aceștia, mai joacă și angajații barului, Catalina Lazăr, Alexandra Maftei, Victor Zaharia, Laurențiu Maftei, Nicoleta Novac, Razvan Ursache, Simona Popa (martori). Nu în ultimul rînd, un spectator este ales prin tragere la sorți din public în chiar seara spectacolului (acuzatul), pentru a fi judecat.
Spectacolul se va mai juca pe 16 ianuarie la Iași și pe 26 ianuarie la Brașov, în Maideyi.
Regizorul, Octavian Jighirgiu, a scris o teză de doctorat, susținută în 2008, despre Matei Vișniec sau Problematica omului contemporan (Ipostaze scenice). Am putea prelua de aici, pentru a ne explica sensul condamnării spectatorului, ideea lui Vișniec privitor la scopul teatrului: neliniștirea, punerea pe gînduri a spectatorului. Nelăsîndu-l să doarmă și făcîndu-l să gîndească, spectatorul este condamnat la propriile anxietăți și frămîntări interioare.
Surpriza paradoxală o reprezintă acuzatul serii, care prin imperturbabilitate și calm îi enervează la propriu pe acuzatori. De această dată, s-a întîmplat să fie ”omul fără însușiri” și fără probleme, care pleacă acasă și mai senin decît venise la spectacol. Data viitoare, cine știe, poate va fi chiar rîndul tău și vei fi tras la sorți să devii următorul acuzat. Riști?
În primă instanță, este condamnată justiția (reprezentată la un moment dat prin zeița grecească Themis legată la ochi și șchiopătînd) și mijlocitorii înfăptuirii ei (judecător, procuror, avocat). Apoi, scenariul absurd și postmodern merge atît de departe, încît sînt condamnați la moarte atît autorul (un ins legat fedeleș fără chip), cît și teatrul (inserția unor momente de autodemistificare a iluziei scenice) și, mai ales, spectatorul.
Refuzînd textului un sens ultim, acceptînd că textul este deschis, iar nu limitat, modernitatea lui Brecht îl refuză de fapt pe Dumnezeu și ipostazele sale (rațiunea, știința, legea). Dacă orice text se compune din scriituri multiple (sensurile echivoce ale cuvintelor), unitatea acestora trebuie dată prin ceva. Fie prin originea textului, autor (presupusul sens ultim al scriiturii înspre care interpretarea ar tinde). Dar, mai bine, prin destinația textului, cititor, auditor sau spectator. Prețul nașterii cititorului, observa Roland Barthes, este moartea autorului.
Poate că prețul nașterii spectacolului îl reprezintă ”condamnarea spectatorului”. Pentru că, fără o reacție din partea spectatorului, nu putem avea spectacol. Iar ideea de spectacol, ca ceva ce se livrează gata constituit spectatorului, nu mai funcționează. Spectacolul apare doar cu aportul spectatorului și îl condamnă pe acesta la o participare impacientată.
Regizorul n-a uitat nicio clipă că spectacolul se adresează unor oameni care intră într-un bar al secolului XXI, pentru o cafea sau o limonadă sau un ceai și, mai ales, pentru o bună porție de rîs. De aceea, dincolo de absurdul situației, spectacolul poate fi privit și din acest punct de vedere. Ca fiind o sursă de umor veritabil.
La multiplele condamnări la care este supus omul contemporan, anxietăți și frustrări, se adaugă cea mai subtilă dintre toate: a rîde fără a înțelege în întregime de ce anume rîzi, mai grav, fără a avea deloc habar de ce rîzi. Sau, chiar, a rîde în loc să plîngi. A face haz de necaz fiind viciul celor aleși, puțini la număr, a rîde fără să conștientizezi propria situație precară nu-i decît virtutea marii majorități.


Dana Tabrea


http://dyntabu.blogspot.com/2011/12/de-la-moartea-autorului-la-condamnarea.html

Merry Christmas!

http://dyntabu.blogspot.com/2011/12/merry-christmas.html

Feromonii

În cafeneaua Maideyi din Iași se joacă spectacolul Feromonii, de Theo Herghelegiu, regia Vlad Volf, distribuția: Alexandru Dobinciuc, Bogdan Palie, Alexandra Acalfone, Anca Pascu, Cosmina Rusu. Cei care aleg Brașovul pentru petrecerea sărbătorilor de iarnă, pot regăsi acest spectacol în cafeneaua Maideyi din Brașov pe 8 ianuarie, urmînd să fie reluat ulterior și la Iași. Un spectacol care prinde la public, bazat pe intuiții regizorale valabile și pe un oximoron interesant. Cu toate că pare per ansamblu o reuniune ad-hoc de personaje care și-au învățat foarte bine rolurile.
Denumiți ”hormoni exteriori”, feromonii sînt substanțe chimice, receptate de sistemul nervos, responsabile de transmiterea mesajelor de împerechere către sexul opus. Teoria chimică asupra atracției pune sub semnul îndoielii dragostea romantică. În scenariul actualei reprezentații, feromonii sînt personificați. Viața unui feromon durează cît intervalul dintre două împerecheri. Scopul existenței lor îl reprezintă întîlnirea dintre ”feromonii - gazdă” și ”feromonii - oaspete”. Această întîlnire declanșează ”focul de artificii”, în beția căruia ”viața” unui feromon se stinge.
Metapovestea aceasta, o explicație deloc științifică asupra fenomenului amoros, anulează miturile celebre asupra dragostei: întîlnirea destinală a ursitului sau a sufletului pereche, cuplul fericit, căsătoria care durează toată viața. La o privire mai atentă, însă, nu se produce decît înlocuirea unor mituri cu un mit nou: mitul feromonilor. Individualizați, aceștia dobîndesc un sex, o vîrstă, o identitate, analog oamenilor. Poartă discuții în așteptarea marelui eveniment, citesc, manîncă și se combină atunci cînd întîlnirea dintre doi indivizi umani de sex opus ce se atrag reciproc are loc.
Mai mult, industria cosmetică propune astăzi parfumurile pe bază de feromoni cu reușită garantată. Științific, chestiunea nu stă în picioare foarte mult. Ceea ce nu împiedică prosperitatea unei afaceri noi, cea cu feromoni. În ce mai poate crede omul astăzi? Răspunsul, de-a dreptul hilar, e simplu: în feromoni. Pentru a reuși să atragi persoane de sex opus sau pentru a-ți împlini scopurile reproductive sau pentru a avea iluzia că ai evoluat pe scara speciilor sau pentru a te amăgi că există un scop al vieții ai nevoie, culmea, de feromoni, de feromoni naturali ori de cei care să păcălească natura, din parfumurile pe bază de feromoni.
Parcursul scenic și discusurilor celor cinci ”feromoni” din spectacol, în interpretarea unor tineri actori ieșeni, ajutați de cinci voluntari din public, care sînt aduși în față, pun sub semnul îndoielii faptul că scopul omului a fost realmente găsit. Feromonii își dau răspunsuri precise și-și pledează cauza în mod convingător. Cine ne anunțăm însă noi oamenii în tot acest discurs al feromonilor? Ce rol ne revine în dansul lor? Cine sîntem noi atunci cînd ei explodează și mor?
Piesa creează o imagine plastică și bogată de justificare a existenței feromonilor, dar nu încearcă în niciun fel să-l justifice și pe om. Inițial, înainte de începerea spectacolului, decorul apare format din cinci scaune pe care stau așezate păpuși Barbie. Să fie aceia oamenii? Spectatorii? Feromonii vin și-și ocupă locurile pe scaune, peste păpușile - oameni. O disproporție mai mult decît interesantă. Un oximoron reușit: feromonii apar în prim plan perfect vizibili (deși în realitate sînt componente chimice insesizabile în mod conștient), în timp ce oamenii sînt reduși la figurine inerte.
Un mod straniu de punere a omului între paranteze, discursul scenic vizîndu-i exclusiv pe feromoni. De altfel, montarea debutează cu un dans mecanic între două personaje de sex opus, presupușii miri ai unei nunți, lucru care ilustrează tocmai neantul interior al oamenilor. Confruntați cu fenomenul atracției, nimeni nu mai e nici prinț, nici cerșetor. Doar păpușa mecanică căreia îi dau viață feromonii.



Dana Tabrea


http://dyntabu.blogspot.com/2011/12/feromonii.html

Procesul

Pe 26 noiembrie 2011 la Teatrul Național din Iași, sala Studio, a avut loc premiera spectacolului Pana de automobil, scrisă de elvețianul Friedrich Dürrenmatt. Regia: Irina Popescu Boieru. Scenografia: Axenti Marfa. Distribuția: Constantin Avădanei (Zorn, fost procuror), Emil Coșeru (Kummer, fost avocat), Gelu Zaharia (gazda, fost judecător), Petru Ciubotaru (Pilet, fost călău), Nicolae Ionescu (Traps, ”inculpat”), Catinca Tudose (Simone, menajera).
Textul lui Dürrenmatt se pretează în foarte mare măsură la acel gen de exerciții prin care se cere celor ce le rezolvă să imagineze un final pentru o serie de evenimente relatate pînă într-un anume punct al desfășurării lor. De altfel, autorul însuși ar fi încheiat povestea în trei moduri posibile: nuvela se încheie cu sinuciderea lui Traps (1956), varianta radiofonică anterioară nuvelei (1955) își cruță protagonistul, iar adaptarea pentru televiziune a nuvelei preia acest final (1957). În scenariul pe care Dürrenmatt însuși l-a schițat, însă, Traps se sinucide, dar nu pentru că s-ar fi simțit vinovat, ci pentru că o achitare i-ar fi anulat destinul special, acela de autor al unei crime perfecte (1980). Poate n-ar fi fost lipsit de sens dacă s-ar fi încercat un asemenea exercițiu cu publicul. În schimb, regizoarea optează pentru o perspectivă narativă auctorială, omniscientă.
Climatul în care sînt plasate evenimentele este kafkian, absurd. Traps este prins în mrejele unui așa numit joc, al cărui înțeles de cele mai multe ori îi scapă. Rămas în pană de automobil și căutînd o rezolvare, este invitat la o cină, care se dovedește a fi un proces fatal. Sub pretextul jocului, pensionarii își fac treaba, ba mai mult. Ei inventează chiar și o crimă. Scotocind prin memoria personajului cum ai căuta într-o poșetă veche, remușcări, presupuneri, dubii sînt scoase la lumină. Verdictul ”judecătorului” din ”procesul” de la Naționalul ieșean e cumva ambiguu, deoarece reiese lipsa de premeditare a inculpatului în comiterea crimei, dar, în același timp, acesta este condamnat la moarte de ”tribunal”. Se caută cumva o îmbinare a două dintre soluțiile de mai sus: comiterea unei crime îi conferă protagonistului un destin, scoțîndu-l din banalitate. Iar procesul are de fapt loc în conștiința personajului, drept urmare acesta se sinucide la final.
Reprezentația de la Iași are ceva din eleganța clasică a pieselor pentru televiziune de altădată. La aceasta contribuie, poate, faptul că s-a dorit o reprezentație a seniorilor teatrului ieșean: Constantin Avădanei (la serbarea a 35 de ani de activitate anul acesta), Emil Coșeru (un rol hotărît), Petru Ciubotaru (un rol extraordinar de ludic), Gelu Zaharia (un bonom al scenei). Fără unele tehnici actuale, am fi uitat cu desăvîrșire în ce secol ne aflăm. Dintre aceste tehnici mai noi, prin folosirea unor flashuri de lanternă, chipurile autorilor procesului sînt luminate în întunericul beznă al scenei. Aceste interludii de semiobscuritate ireală pun sub semnul îndoielii festinul și întrunirea aparent amiabilă care consituie miezul evenimentelor.
De asemenea, scurtcircuitările ca un un blackout de memorie al personajului principal sugerează că procesul cît și celelalte întîmplări scenice nu sînt reale, acestea servind numai pentru plasticizarea dramei interioare prin care trece Traps. Nicolae Ionescu se adaptează cu abilitate rolului, trecînd de la relaxare, la perplexitate ori indignare, deopotrivă naiv și sceptic. Aș putea crede că exercițiul cu publicul s-a făcut, dar nu din partea anticipării unui final, ci dinspre identitatea personajului principal. Traps este redat deopotrivă vinovat și nevinovat, erou absurd al unei vieți triviale, ispitit să-și depășească condiția prin inventarea unei crime, părînd uneori că ascunde ceva, alteori că e doar victima unor născocitori de fărăderelegi.


Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.com/2011/12/procesul.html

Daca n-ar fi...

S-ar putea ca pariul de a reuși să montezi un spectacol care a mai cunoscut enorm de multe alte versiuni să-l întreacă pe acela de a monta inedit un spectacol în premieră absolută. E chiar cazul prezentei reprezentații de la Teatrul Național din Iași, sala Uzina cu Teatru, unde ni se spun Povești [le] de familie ale Biljanei Srbljanovic. Dacă n-ar fi, nu s-ar povesti.
Regia: Vlad Cepoi. Distribuția: Pușa Darie (Milena), Daniel Busuioc (copilul), Ionuț Cornilă (Vojin), Loredana Cosovanu (Nadejda). Scenografia: Gelu Rîșca. Premiera spectacolului a avut loc pe 18 noiembrie 2011.
Am remarcat la prezenta montare în special configurarea celor două planuri, al imaginarului și al realului, al reveriei și al brutalității cotidiane. Aceste două planuri sînt identificabile, mai întîi, la nivelul decorului. Pe de o parte, casa pictată, cu elemente de interior foarte viu și colorat redate. Pe de altă parte, curtea în care copiii se joacă de-a mama si de-a tata și de-a violența în familie, scena propriu-zisă, cu lăzi de bere, cutii de carton, găleată, cancioc, șpaclu și coș de gunoi stradal. Pendularea între real - imaginar se poate observa și la nivel vestimentar. Din modul în care sînt costumate personajele am reținut pe de o parte capot, pijama, costum etc. Pe de altă parte, rochia de balerină.
Și nu în ultimul rînd, în acțiunea propriu-zisă există momente mai mult sau mai puțin credibile, foarte verosimile ori de-a dreptul ireale. Scene de familie care reiterează momente din viața reală a unor sîrbi în carne și oase, naționaliști pînă la a-și turna propria rudă, bărbați violenți și femei obediente, copii care evadează din căminul corupt și din societatea putredă, în căutarea unei alte vieți, pe de o parte. Un altfel de fetiță cu chibriturile, înnebunită de foame și de frig interior, devenită rățușca cea urîtă, în rochie de balerină, pătată de sînge (urmele altor violențe), încercînd să danseze din nou ca și cum ar încerca să-și ia zborul, decăzînd în animalitate domestică ori înfigînd lalele de plastic într-un copac scenic golaș (act absurd), pe de altă parte (printr-un asemenea rol se afirmă fără ezitare actrița Loredana Cosovanu).
Scopul pentru care au fost conturate în piesă cele două planuri a fost acela de a sugera prăpastia dintre două lumi. Mai întîi, lumea ideală, căminul familial cald și îmbietor, solidaritatea și dragostea dintr-o familie de tip tradițional. Mai apoi, lumea contemporană, realitatea crudă a căminului clasic destrămat, sedus și acaparat de imagini ale violenței. Asemenea urme ale violenței se inserează treptat la nivelul imaginarului colectiv, conducînd la și mai multe acte de violență în real. Imaginarul corupt este simbolizat prin rochia de balerină pătată de roșul sîngelui, lalele roșii înfipte în caldarîm ori copacul golaș împodobit în florile morții (lalelele cad și se înfig în bordura din fața spectatorilor după fiecare nou paricid jucat).
Trecerile între cele două planuri evocate nu sînt bruște, ci, dimpotrivă, graduale. Există cîteva elemente de decor reale ce dublează decorul pictat (tigaia agățată, mingea). Vestimentația nu e doar reală ori nereală, ci uneori doar neobișnuită (purtînd o rochie cu falduri, Ionuț Cornilă îl joacă pe băiețelul care o joacă pe fetița celor doi). Momentele scenice credibile alternează cu cele cîteva ușor fantastice. Imagini fanteziste combină grosolănia cu lirismul: flori de cîmp naturale sînt aruncate din găleată ori din cancioc. Sau din rochia de balerină picură un fel de petale roșii din hîrtie creponată.
Cred că în chiar modul în care spectacolul reușește să armonizeze planurile real și imaginar, atît în ceea ce privește decorul, costumele, dar și întîmplările scenice rezidă virtuțile acestuia. Un spectacol modern, occidental, vandabil.


Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.com/2011/12/daca-n-ar-fi.html

Europa est de tot: de la berbecii dacilor la "mielul" lui Afrim

Aflat la prima ediție, festivalul de teatru Europa est de tot a reunit pe scena Teatrului Național ”Vasile Alecsandri” din Iași, trupe din cele două Moldove, Moldova din România (Iași, Botoșani, Galați, Piatra Neamț) și Republica Moldova (Chișinău, Bălți).
Festivalul a debutat pe 28 noiembrie cu spectacolul Amorul dănțuie și feste joacă, după William Shakespeare, pus în scenă de Teatrul Național ”Mihai Eminescu” din Chișinău, în regia lui Alexandru Vasilache și s-a încheiat pe 3 decembrie cu Herr Paul, de Tankred Dorst, regia Radu Afrim, spectacol pus în scenă de Teatrul Tineretului din Piatra Neamț. Scenografia: Iuliana Vîlsan, coregrafia: Andrea Gavriliu.
Moldova de peste Prut se dovedește a fi, în urma spectacolului jucat, pe deplin românească.

Actorii, Sandu Leancă, Iurie Radu, Alexandru Pleșca, Mihai Zubcu, Leo Rudenco, Anatol Durbală, Valentin Zorilă, Nicu Suveică, Ghenadie Gîlcă, Constantin Adam, Petru Oistric, Ina Surdu, Mihaela Strîmbeanu, Snejana Puică, Doriana Zubcu Mărgineanu, Ana Jereghe, Lilia Bejan, Anișoara Bunescu, Mihaela Damian, Anișoara Tkacenko, Vladimir Cobasnean, Viorel Cozma, au rezistat pe scenă timp de trei ore.
Peripețiile personajelor lui Shakespeare din Neguțătorul din Veneția, Mult zgomot pentru nimic, Îmblînzirea scorpiei, Nevestele vesele din Windsor sînt preluate în folclorul autohton. Costumele populare (Ludmila Furdui) sînt inspirate de stilul vestimentar al geto-dacilor. Decorul (Iurie Matei) face trimitere la simboluri dacice, cum ar fi șarpele, reprezentîndu-l pe Zamolxe sau capetele de berbeci (în luptă dacii foloseau catapulte de mare putere, berbeci din stejar cu cap de bronz sau fier). În spectacol sînt inserate momente de cîntec și dans folcloric (coregrafia: Dumitru Tanmoșan).
Destul de riscantă, departe de a degenera într-un kitsch, autohtonizarea lui Shakespeare mi s-a părut reușită. Dincolo de episoadele scenice redate, acest spectacol spune o poveste de sine stătătoare despre lupta pentru supraviețuire a culturii de origine română de peste Prut.
Meditația contextualizată strict la avatarurile unui popor care se caută pe sine între chemările ancestrale și impunerile teritorial - politice (RASSM, Teatrul Municipal al Unui Actor Chișinău, regia: Mihai Fusu), se generalizează înspre producții care pun în discuție manifestări diverse ale extremelor estice, precum apariția dictatorilor (Telmah, Teatrul ”Mihai Eminescu” din Botoșani, regia: Sergii Pavliuk), pătrunderea capitalismului în China (Omul cel bun din Sîciuan, după Bertolt Brecht, Teatrul Republican ”Luceafărul”, Chișinău, regia: Boris Focșa), parodierea melodramelor din filmele indiene (Herr Paul) și se universalizează atunci cînd întrebările existențiale devin ale tuturor (Orchestra, de Jean Anouilh, Teatrul Național ”Vasile Alecsandri” din Bălți, regia: Dumitru Griciuc).
La est de tot, teatrul a fost marcat de comunism, de creștinism și de fascism. La nivelul simbolurilor ori la cel al tematicii, aceste trei fenomene sînt prezente în producțiile din festival. Singurul spectacol în care le regăsim pe toate, Herr Paul, încheie festivalul. În țara lui Stalin, un tînăr moștenitor vine să-l convingă pe Herr Paul să se mute, cedîndu-i spațiul pentru dezvoltarea unei afaceri. Locul unei foste fabrici de săpun subliniază ororile din lagărele naziste.
Actorii Teatrului Tineretului din Piatra Neamț, Cezar Antal, Lucreția Mandric, Matei Rotaru, Isabela Neamțu, Nora Covali, Andrea Gavriliu, surprind prin dedicație, încrîncenare, mobilitate, dezinvoltură.
Decorul de animale împăiate, aglomerînd scena, mimează vizual aerul irespirabil. Climatul este grotesc: tablouri cu găini cu corp de testicule și cioc în formă de penis, un vas WC pentru bărbați drept cuibar pentru o găină. Fanteziile erotice încă vii ale bătrînului Herr Paul populează o lume lipsită de timp. Personajele intră și ies prin pereți, prin dulapuri și oglinzi. Un spațiu fără uși este un spațiu mort, fără viitor. Prinși aici precum Hans și Gretel în casa vrăjitoarei, Helm și Lilo încep să fie devorați de propriile visuri de prosperitate și glorie.
Finalul, din tavan e coborîtă o grădină de flori artificilale, în mijlocul cărora se află simbolul mielului cristic, o gîscă cu cap de capră neagră, semnificînd strident domesticirea speranței.

Dana Țabrea

http://dyntabu.blogspot.com/2011/11/blog-post.html

Big Brother

Adrian Buliga, absolvent al Universității de Arte ”George Enescu” din Iași, în prezent student al Hyperion din București, a fost orientat să adapteze scenic un text, care a atras atît de mult public la premieră, încît sala Ateneului a devenit neîncăpătoare, fiind necesară montarea laterală a unor scaune suplimentare. Este vorba despre romanul lui George Orwell, 1984, tradus de Anda Mocanu și Alina Tuduri. Distribuția: Lucian Valacu, Ștefana Arteni, George Grădinariu, Mihaela Budău, Tania Bogza, Codrina Ionel, Anda Mocanu, Alina Tuduri, Gina Andreea Țandură. Video design: Andrei Cozlac și Setsuna. Premiera a avut loc pe 18 noiembrie 2011 la Ateneul Tătărași.
Unul dintre meritele pe care i le-am găsit acestui regizor constă în chiar alegerea textului montării sale. În acest caz, el ar putea fi chiar de ajuns. Realizarea scenică este modernă (proiecții, atît în fundal, cît și pe tavanul Ateneului, pe mai multe niveluri, lasere poate prea multicolore, intrarea actorilor mult în sală, sonorizare de DJ profesionist, decor minimalist).
Ideea centrală a romanului lui Orwell este aceea că un neadevăr ori o iluzie inculcat(ă) cîtor mai multe minți umane ajunge, atunci cînd toți oamenii cred în el (ea) să constituie însăși realitatea. Punînd stăpînire pe mințile tuturor oamenilor (prin teleecran) și aducîndu-le la un numitor comun (credința în Big Brother), cineva poate ajunge să domine tot ceea ce se întîmplă pretutindeni. Dacă toți oamenii cred că Big Brother există, atunci el realmente există. Dacă toți ajung să socotească ”2+2=5”, atunci într-adevăr ”2+2=5”. Criteriul unic al adevărului, în egală măsură criteriu al realității, devine puterea de a sădi o anumită convingere în mintea tuturor. În aceasta rezidă secretul oricărui totalitarism.
Scenic, se insistă foarte mult pe ideea de mai sus și există cîteva momente memorabile, dintre care proiectarea pe spatele lui Winston a imaginii celei care îi repetă noul adevăr, indicîndu-ne cum de la nivelul fizic, acesta este forțat înspre interirul celui în cauză și imaginea tablei de șah și a pionilor ori cea a ”momentului de ură”.
Cele mai multe atrocități le comit chiar oamenii simpli în mintea cărora sînt sădite idei false. Dintr-o lume în care cîteva paradoxuri (”războiul este pace”, ”libertatea este sclavie”, ”ignoranța este putere”), la care aș mai adăuga doar unul - ura înseamnă dragoste, dau legea, nu există scăpare. S-a întîmplat în comunism, o doctrină care, se știe, are foarte multe în comun cu creștinismul: nu mai există război, doar aducerea ”tovarășului” la credința cea dreaptă, prin orice mijloace, iar libertatea te va face sclavul propriilor pasiuni ori gînduri, de aceea e mai bine să te supui, dacă vrei să fii stăpîn. Dintr-o mare dragoste, nemaiexistînd ură, crima împotriva semenului este permisă, dacă se consideră că e spre binele acestuia.
Spectacolul nu convinge aproape deloc prin jocul actorilor. Luate independent, majoritatea partiturilor sînt șterse. Cu mici excepții, Lucian Valacu (Winston), Ștefana Tuduri (Julia), Alina Tuduri (proprietăreasa), așteptați-vă să nu-i recunoașteți pe stradă, ca să nu mai vorbim de scenă, cînd îi veți revedea. Foarte entuziaști însă, acești tineri formează o echipă, care participă la o coregrafie teatrală și nu construiesc roluri. De aceea, ceea ce vă veți aminti e experiența totalitară din 1984.
Mulți au ales acest eveniment teatral pentru trecut: avînd în vedere că și ei au trăit pe propria piele în totalitarism, au simți, poate, nevoia unei reîncărcări a bateriilor prin retrăirea și reepuizarea perioadei comuniste de dinainte de 1989. Alții au venit pentru viitor: din motive doar de ei știute, au adus copii de 5 ani la spectacolul care pentru un copil nu poate fi terifiant numai pentru că îi este cu desăvîrșire de neînțeles ce se petrece pe scenă. Însă, cei mai conștienți, n-au fost prezenți în sală nici pentru că auziseră de roman, de film sau pentru că aveau prieteni printre actori. Îmi place să cred că ei, spectatorii ideali ai acestei piese, au fost acolo pentru prezent.



Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.com/2011/11/big-brother.html

Teleenciclopedia zmeilor

Ingrid Robu (premiul publicului Gala Hop 2010), Diana Buluga (visează să dea viață personajului Mata Hari), Raluca Lupan (cucerește publicul, jucînd în barurile din Cluj) reprezintă numele a trei tinere actrițe talentate, care-au absolvit Facultatea de Teatru și Televiziune, Arta Actorului la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. Din lupta cu mizeria pe care trebuie s-o îndure tînărul actor în România, începînd cu interminabila goană după contracte și terminînd cu lipsa de informare a publicului, ia naștere o reprezentație teatrală plină de nerv pusă în scenă în Maideyi atît în Iași cît și în Brașov. Premiera în Iași a fost pe 9 noiembrie 2011. Spectacolul se numește Zmeiada spațială și se bazează pe Enciclopedia zmeilor scrisă de Mircea Cărtărescu. Proiecțiile video și sunetul îi aparțin lui Cristian Pascariu.
Cele trei actrițe nu-și propun o adaptare pentru adulți a unui text destinat copiilor, deși în unele momente spectacolul are o atît de mare tentă ludică, încît se adresează copilului din fiecare dintre adulții prezenți acolo. Mai degrabă, este parodiată o emisiune a postului național de televiziune din România, teleenciclopedia. Termenul care dă denumirea emisiunii care-a debutat în 1965 e forjat de la alți doi termeni ”televiziune” și ”enciclopedie”. ”Momentul muzical” din generic, pe care cu toții îl cunoaștem, e semnat de compozitorul român Nicolae Kirculescu și ne trimite pe unii înspre o emisiune de cultură generală, pe alții înspre vremuri mai austere, iar pe alții chiar înspre timpurile copilăriei (de aici, poate, cele trei reacții diferite semnalate de protagoniste).
Clujencele interpretează mai multe roluri în același timp: ba trei oameni de știință care disecă viețile și cultura zmeiască, ba prezentatoarele emisiunii amintite, ba chiar pe zmeii înșiși. Recunosc că am fost uimită, nicio ezitare, nicio bîlbă, totul decurge ca la carte, ba nu – ca-n (tele)enciclopedia zmeilor. Aceste tinere chiar merită să fie văzute. Cred că au nevoie de confruntarea cu scena adevărată, de castinguri prin care să intre în competiție cu ele însele și cu alți actori.
De altfel, „enciclopedia zmeilor” este ușor amendată, astfel că teleenciclopedia zmeilor aduce în plus, pe lîngă situația actorului, păsurile ce îl rod pe omul contemporan: zmeiasca înstrăinare dintre zmeul, care azi a luat locul lui Făt-Frumos și consoarta sa zmeiască, cei doi ajungînd după ani de conlucrare să se învenineze reciproc sau gesturile și năzuințele zmeilor de duzină, care caută să aplice tot ce văd pe la televizor și nu am în vedere teleenciclopedia.
Pentru ca seara din Maideyi să fie perfect clujeană, s-a încheiat cu trei scurt metraje regizate de Cristian Pascariu: ”Do You Want to Quit Drinking?”, ”Deaf Rock’n Roll” (prezent la TIFF 2010, nominalizat la Gopo 2011), și ”Beyond my Mountain”. Tînărul regizor debutant dovedește că are simțul umorului, sensibilitate și imaginație. Prelucrează imagini ale filmografiei românești, adaptîndu-le cerințelor impuse de competițiile actuale. De aceea, cred că cel mai reprezentativ film al său nu e ”Deaf Rock’n Roll”, deja promovat în festivaluri, ci ”Beyond my Mountain”, care cred că ar putea interesa lumea occidentală a scurt metrajelor prin: umorul cu care e surprinsă viața omului simplu de la țară din România ori inflexibilul moralității tradiționale, dar mai ales prin ingeniozitatea de care dă dovadă regizorul. Protagonistul învață ce înseamnă să schiezi (imaginea ceașafurilor albe ce simulează zăpada) în același mod în care unui orb i se explică ce sînt culorile, prin analogie cu un alt simț, beție vizuală în primul caz, sinț tactil în cel de-al doilea. De altfel, o preocupare constantă a regizorului pare să fie cea a senzației: prin toate cele trei scurt metraje, el explorează lumea senzațiilor (vizuale, tactile, auditive), insistînd asupra unuia sau a altuia dintre sințuri, pe mirajul simțurilor, captivîndu-și emoțional spectatorul. Recomand sincer seara clujeană din Maideyi.


Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.com/2011/11/teleenciclopedia-zmeilor.html

Afrim si arhetipurile

Actorii Teatrului ”Andrei Mureșanu” din Sfîntu Gheorghe au jucat Mai întîi te naști de Line Knutzon, în regia lui Radu Afrim, la Teatrul Odeon, în cadrul celei de a 21-a ediții a Festivalului Național de Teatru din București (28 octombrie - 6 noiembrie). Distribuția: Elena Popa (Nymse), Claudia Ardelean (Pipi), Fatma Mohamed (Lili), Cezar Antal (Axel), Sebastian Marina (Viktor), Daniel Rizea (Toader), Ioana Alexandrina Costea (Hilde), Scenografia: Cristina Milea. Pe 25 noiembrie, va fi prezent la Romanian Festival, organizat de Universitatea din Plymouth și Institutul Cultural Român.
Spectacolul se bazează pe textul autoarei daneze Line Knutzon, valorificînd ca mize suprarealismul, comicul, ironia și absurdul. Nașterea e de cele mai multe ori una simbolică: a începe să trăiești cu adevărat sau a te întîlni real cu un altul, cu celălalt. Despre această intrare în viață a fiecărui personaj e vorba. O filosofie a firelor ce ne leagă de ceilalți, transformînd lumea într-o rețea de fire urzite de raporturile interumane, subtile și nevăzute, încurcîndu-se unele-n altele, stă la baza scenariului lui Line Knutzon.
Plasat în intervalul dintre real și oniric, un locus care nu mai rezervă surprize celor ce frecventează teatrul lui Afrim (tunete și fulgere, fum, fețe vopsite, măști, climat bizar), reprezentația dezvoltă frenetic orbecăiala unor copleșiți, handicapați, complexați, inadapdați, care încearcă să țină piept derizoriului vieții, apelînd la imaginație ori pulsează nervos: Cum să reziști, cum să-ți menții integritatea? Cum să eviți mutilarea, descompunerea, putregaiul, jegul?
Compartimentarea spațiului scenic delimitează granițele interpersonale. Practic, sînt trei ”sertare” seriale, deopotrivă deschise (decorul, extrem de detaliat, dar nu abuziv, nu e schimbat pe parcurs) și închise: fiecare zonă de pe scenă are cîte o ușă ce desparte vizibilul de un offline ori, mai degrabă doar un invisible, unde nimeni nu știe ce se petrece cînd fantomaticele creaturi bîntuie prin grădinile altor lumi ori privesc pe la geamuri purtînd măștile din dotare. Cînd personajele sînt transbordate într-un spațiu străin, o graniță este încălcată. Dintr-un apartament în altul al aceluiași imobil saltul devine unul uriaș, iar călătoria personajului care îl face una inițiatică, echivalînd cu o ieșire nu doar din găoace ci și din matcă.
Spectacolul jonglează cu imposibilul: derizoriu (ex. îndrăgostiții se încălzesc la un reșou), totuși grav. Simboluri arhicunoscute sînt declișeizate printr-o utilizare inedită (ex. message in a bottle). Piesa e despre întîlniri autentice între oameni, or e greu de înțeles sau de acceptat că majoritatea nu au întîlnit cu adevărat pe nimeni, nu au iubit pe nimeni, trăind anost, conformist și superficial.
Insolent (incantația ”Deschide ușa Cristina”), brutal (ex. scenele cu toporul), în același timp plin de lirism. Grosier (ex. sulul de hîrtie igienică), totuși sobru. Spectacolul țintește ideea înstrăinării omului, personajele au un stil de a vorbi, ca și cum nu s-ar adresa nimănui. Robotizat (ex. Viktor vorbește la microfon, nimeni nu-l ascultă), dar parcă niciodată atingînd mai mult umanul. Omul este radiografiat în latura sa excremențială, dar și în profunzime.
Spectacolul pare populat de creaturi fantastice, elfi, dwarfi sau gnomi, evocă basmele copilăriei (Hansel și Gretel), legende (funigeii), imagini de film fantastico - absurd rus ori bizareria serialelor cehe pentru copii. Nu întîmplător asistăm la o avalanșă de simboluri, de trimiteri folclorice diferite, de analogii infinite. Dincolo de această diversitate de imagini posibile, Afrim nu construiește niște caractere ci pune în joc arhetipuri, simboluri universale ale subconștientului colectiv.
Coarda e întinsă pînă acolo încît se atinge punctul cel mai sensibil din om. Într-un mod de nedescris, reprezentația funcționează ca declanșator de necontrolat al unor amintiri, experiențe în spectator. Și deși nu oferă soluții existențiale, toți cei atinși s-ar putea declara răscoliți.



Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.com/2011/11/afrim-si-arhetipurile.html

Cat de prost poate fi un om destept?

Madeleine L. Van Hecke, ”De ce oamenii deștepți fac greșeli prostești”, Editura Trei, 2011

Un titlu incitant în cadrul colecției de psihologie practică a editurii Trei, cu atît mai mult cu cît ne dovedim doar 1% din timp deștepți și 99% proști, cum l-am auzit spunînd pe Dl. Prof. Valeriu Gherghel, pe vremea cînd îmi era profesor la Facultatea de Filosofie din Iași. Cu atît mai mult cu cît sîntem persoane inteligente, de ce ne sînt rezervate ”gafe” prin care am putea fi cu ușurință etuchetați ca ”proști”?, completează psihologul american, Madeleine L. Van Hecke.

Cartea are două mize. Pentru început, se adresează individului: prin lucrul cu sine și puțină atenție, acesta ar putea contracara acele ”unghiuri moarte”, din cauza cărora se comportă prostește, neasumînd o perspectivă corectă asupra lucrurilor. Pînă la urmă, problema nu ține de coeficientul de inteligență, ci de perspectivă sau modul în care ne raportăm la realitatea imediată. Cu alte cuvinte, spune-mi din ce unghi privești, ca să-ți spun cine (cît de deștept) ești.

Cele zece unghiuri moarte identificate de autor sînt: 1. Dacă nu stai să gîndești, pierzi: ia-ți un răgaz de gîndire, distanțează-te de activitățile zilnice care te absorb și gîndește-te la ele; în felul acesta vei lua decizii mai deștepte. 2. Sîntem convinși că știm un lucru, rămînînd orbi la propria ignoranță. Dacă ne-am îndoi, am reuși să învățăm lucruri noi. 3. Uneori nu observăm ceea ce ne e prea familiar sau la îndemînă, ceea ce duce la gafe puerile (”ce culoare are mașina mea?”). 4. Sîntem incapabili să fim atenți la și să ne observăm/ privim obiectiv, corect  propriul comportament (”bîrna din propriul ochi”). 5. Sîntem robii propriului punct de vedere, incapabili să vedem contraargumentele celorlalți, să gîndim dintr-un punct de vedere opus.

 6. Avem o ”gîndire încorsetată”, care are mereu tendința de a categorisi, eticheta, plasînd totul sub tipare deja existente. Ce-ar fi să începem să gîndim liber, creativ, să vedem lucrurile și altfel decît ne-am obișnuit? 7. Multora necesitatea logică le scapă și simt nevoia să confrunte raționamentele cu faptele. Gîndirea practică folositoare vieții de zi cu zi nu e suficientă, trebuie să ținem cont și de logică. 8. Concepțiile și credințele noastre creează ”unghiul mort” al probelor neconcludente. Nu reușim să gîndim corect, să reunim piesele dintr-un ”puzzle”, deoarece le respingem pe cele care nu sînt conform paradigmei dominante (o concepție de viață și un set de valori deja adoptate, o imagine generală a lumii acceptată). 9. Nu observăm cauzele reale, ascunse ale unui fapt. 10. ”Nu vedem pădurea din cauza copacilor”: atenți la detalii, ignorăm sau desconsiderăm imaginea de ansamblu și nu ajungem să identificăm conexiunile dintre evenimente.

Cea de-a doua miză a cărții urmărește o pledoarie a diversității culturale, dezvăluită abia la final. Pentru a ne descoperi propriile unghiuri moarte, ne este necesară ”asumarea intenționată a altor perspective decît ale noastre” (p. 323). Atitudinea etnocentristă se vrea înlocuită printr-una mondocentristă, înspre o ”comunitate cooperantă, pașnică și globală” (p. 326), dominată de un ”respect reciproc autentic”, care să lase în urmă prejudecățile și discriminarea.

Dana Tabrea


http://dyntabu.blogspot.ro/2014/01/cat-de-prost-poate-fi-un-om-destept.html

Teatrul ca arta mecanica

”Penitenciarul de maximă siguranță Iași prezintă...” e formula care-ți dă fiori din trailerul semnat Andrei Cozlac pentru spectacolul Tom&Jerry, după scenariul lui Rick Cleveland pentru filmul Jerry and Tom (1998). Scenariul este pus în scenă de regizorul Florin Caracala. Prezentarea anonimă a castingului, Tony/Moldoveanul, Elaine/Moarta, Karl/Tipul Gras, Vic/Elvis, Tom, Jerry, face apel la identitatea de rol a deținuților distribuiți în piesă, iar nu la cea reală, cel mult este însoțită de o identificare fotografică, nu însă și de nume a celor șase. În filmul regizat de Saul Rubinek apar Joe Mantegna (Tom), Sam Rockwell (Jerry), Charles Durning (Vic), William H. Macy (Karl), Sarah Polley etc.
Evenimentul a avut premiera pe 26 octombrie la Ateneul Tătărași din Iași și urcă pe scena Teatrului Nottara pe 9 noiembrie în cadrul Festivalului National al Deținuților EXIT din București.
Florin Caracala nu e la primul proiect în care implică actori - deținuți ai Penitenciarului din Iași. Un asemenea proiect e ca un fel de secure cu două tăișuri. Oricum ai plasa-o, va tăia. Fie în sus – acești deținuți pun mai multă energie în joc decît o bună parte a actorilor profesioniști. Fie în jos – teatrul ar trebui să ne facă liberi. Or, ei nu pot experimenta această senzație. Revenirea la rampă, rechemați pentru aplauze, a fost foarte diferită de cea a unui actor obișnuit. Un actor manifestă o anumită destindere odată ce a ieșit din rol, pe care nu am putut-o vedea și aici. La finele spectacolului, cei șase mai degrabă și-au (re)intrat în rol. Dar să spunem că poate nu erau obișnuiți cu scena, lucru care însă nu s-ar putea susține și referitor la momentele de joc actoricesc efectiv.
Departe de a fi o artă liberală, teatrul devine în cazul acestui spectacol un fel de distracție mecanică. Mai întîi, mișcările personajelor sînt uneori reduse la mișcările automate ale unor păpuși mecanice, tehnică folosită cu succes pentru da o notă comică. Apoi deținuții - actori sînt lipsiți de experiență scenică, dar regizorul a lucrat asiduu cu ei, ”băgîndu-le rolul în cap”. Ceea ce a dat rezultate uimitoare de altfel. În al treilea rînd, secvențele care compun spectacolul creează impresia unui carusel.
Cam acestea sînt cuvintele care-mi vin în minte atunci cînd judec spectacolul: carusel, puzzle, cub rubik. Un joc al minții poate fi ghicit în spatele transpunerii scenice minuțios organizată, dar în care și viziunea globală funcționează. Imaginile create sînt pur și simplu captivante. Se pleacă de la o imagine inițială (Tom, Jerry și o victimă), compusă din jocuri de lumini și din umbre proiectate în fundal, după care întreaga poveste începe. Se revine, recompunîndu-se detalii ale scenei ultime în scena precedentă ei (pălăria victimei), la scena inițială. O circularitate remarcabilă, un parcurs scenic atent gîndit. Bine, oricînd e loc pentru hazard (tocul de la cizma asistentei lui Oprah).
Structura spectacolului sugerează mai degrabă o peliculă cinematografică decît o piesă de teatru. Și nu mă refer la filmul pe care actorii l-au folosit ca model pentru realizarea rolurilor proprii. Nici la proiecțiile folosite ca background pentru scene. Folosirea proiecțiilor nu e doar o tehnică în cazul regizorului acestui spectacol. Am în vedere o tendință mai generală a artei lui Florin Caracala. Parcă ar încerca să facă film, să imprime fluiditate, mișcare momentelor dramatice. Dinamicitatea la care mă refer nu are un caracter scenic.
Deocamdată regizorul se orientează înspre proiectarea de tip cinematografic a unor secvențe care se succed. Secvențele de scenariu nu-mi spun mare lucru: redau frînturi din viața unor ucigași plătiți, schimburi de replici între aceștia, un fel de scurte anecdote deopotrivă hazlii și cu final sîngeros. Însă felul în care scenariul a fost valorificat surprinde tocmai prin această structură cinematografică. Așteptăm momentul în care regizorul va produce primul său ”film la scenă deschisă”, apelînd la actori profesioniști compatibili.


Dana Tabrea


http://dyntabu.blogspot.com/2011/11/teatrul-ca-arta-mecanica.html

Conversatia lumii teatrale iesene

Pe 21 octombrie a avut loc premiera spectacolului O sărbătoare princiară de Theodor Mazilu. Regia este semnată Ovidiu Lazăr, iar distribuția este asigurată de actorii: Horia Veriveș (Varga), Roxana Mîrza (Iuliana), Ana Hegyi (Apolonia) și George Cocoș (Nemeș).

(Foto: Vladimir Negru)

Cred că este unul dintre cele mai de răsunet evenimente ale Ateneului de pînă în prezent, o deschidere de stagiune 2011-2012 la înălțime. Un aspect pozitiv îl reprezintă faptul că regizorul s-a ocupat totodată de scenografie, de costume și de coloana sonoră. Ai în fața acestui spectacol rafinat experiența unei totalități covîrșitoare. Un al doilea fapt formidabil - ansamblul celor patru actori, excelent sudat, ireproșabil în ceea ce privește execuția. Regizorul nu pune accent pe jocul unuia ori al altuia dintre actori. Intenția nu este de a evidenția actorii, ci de a integra echipa în unitatea spectacolului.
Odată introduși în sala Ateneului, atmosfera este suprafirească, încordată, incitantă. Pe scenă o cruce roșie de dimensiune variabilă, cîteva sfeșnice aprinse, pînze albe pătate de roșu. Tot parte din decor sînt un fel de draperii din lance ascuțite, care sînt lăsate jos ori ridicate, în funcție de scenă, cît și replici mai tari din piesă, scrijelite cu roșu pe pînză albă în fundal. Costumele folosite sînt de epocă (frac, rochii lungi, largi, tocă). Horia Veriveș poartă chiar o perucă blondă de epocă. Ceea ce contrastează cu întreg climatul modernist al piesei.
Intro-ul îl face actrița Ana Hegyi cu un monolog despre dreptul de a fi tu însuți într-o lume de prejudecăți (cu o poezie de J Prevert), unde cerințele de autojustificare și nevoia de a da explicații primează. Am avut senzația că, trecînd de la inocența devenirii, la revoltă și apoi la oprimare și anxietate, de altfel o gamă variată de stări de spirit, sîntem, de fapt, purtați prin toate vîrstele omului. Se pare că nu m-am înșelat asupra potențialului acestei tinere actrițe.
Dacă decorul și atmosfera confiscă puterea și valoarea piesei, acțiunea își permite să piardă din dinamism. Efectiv nu se întîmplă mai nimic. Un nobil, mîna lui dreaptă și eventual soția nobilului savurează o execuție - niște oameni sînt trași pe roată și nimic mai mult, în virtutea principiului: ”Orice moarte care nu-i a ta e un lucru frumos” (Varga). Horia Veriveș are un as în mînecă atunci cînd vine vorba de comicul de limbaj ori de atitudine și nu ezită să-l folosească în jocul de poker pe care îl face cu publicul.
Firul narativ e incredibil: cei doi soți se obișnuiesc atît de mult cu ideea morții fiicei lor (”obișnuința e o a doua natură”), mai bine zis cu beneficiile de urma martiriului acesteia, încît, atunci cînd descoperă că ea trăiește, nu numai că nu se mai pot bucura, dar nu-și pot imagina altă soluție decît să replieze realitatea pe starea de dinaintea veștii. Ei încearcă să o omoare (ticăloșia umană nu are limite). Însă, din călăi cei doi devin victime în cele din urmă, iar Nemeș și Apolonia le iau locul în reprezentația de la Iași (răsturnare nu numai de situație, ci și de scenariu).
Am întîlnit la un moment dat ideea că lăsa de dorit că regizorul nu văzuse o posibilă analogie care s-ar fi putut crea între condiția protagonistului său și condiția protagonistului altui spectacol, într-o situație oarecum similară. Cu referire la o anume imagine care circula de la spectacolul x la spectacolul y. De ce aduc în discuție acest lucru? Pentru că unu – nu mi se pare a fi un defect, ci, mai degrabă, o calitate. Doi - regăsesc în piesa pusă în scenă la care mă refer și un alt spectacol care se joacă acum la Iași, Fluturi, fluturi...o idee și o imagine comună: criminalul preia identitatea victimei. Această idee este concretizată prin imaginea călăului care devine, ușor parodic, poate inițial ca într-o glumă, dar ulterior cred că la modul cel mai serios așa cum fusese victima sa.
Se intră prin acest soi de comunicare între spectacolele jucate la Iași într-un circuit al imaginilor artistice, iar piesele jucate nu sînt independente una de cealaltă, ci se întîlnesc într-un întreg emoțional și ideatic, de altfel destul de variat.


Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.com/2011/11/conversatia-lumii-teatrale-iesene.html

Paradoxul iubirii

Pascal Bruckner, Paradoxul iubirii, Editura Trei, 2011

Pascal Bruckner, eseist și romancier francez, e autorul celebrelor romane Luni de fiere (1981), Iubirea față de aproapele (2005) și al renumitelor volume de eseuri Tentația inocenței (1995), Euforia perpetuă (2000). Ultima sa carte, Paradoxul iubirii, apărută la editura Trei, în cadrul colecției Acum pentru viitor, a fost lansată și în România vara aceasta.

Paradoxul iubirii este un eseu-analiză, situat la granița dintre psihologie, sociologie și istoria ideilor despre condiția actuală a uneia dintre cele mai contrariate creații ale minții umane – iubirea. De la idealizările romanticilor la eliberarea sexuală a anilor ’60, de la condamnarea pasiunii în epoca clasică la revoluția intimității și la utopia ”mîntuirii prin orgasm” (Wilhelm Reich), la reactualizarea ideilor marchizului de Sade, iubirea a fost în continuu inventată și reinventată.

Un prim paradox îl reprezintă opoziția artificial creată între iubire și atracție. Sexualitatea este combatută în mod tradiționalist ca fiind un mare aducător de rele și este idealizată instituția familială clădită pe valori superioare marelui rău al carnalității: prietenia, interese și scopuri  comune, copii. La polul opus, libertarianiștii proclamă amorul fără limite.

Într-un al doilea sens al paradoxului iubirii, avem în vedere situația omului contemporan, pliat între captivitate și autonomie, între pasiune acaparatoare și independență. Cum să te abandonezi, rămînînd în același timp fidel ție însuți, cum să înveți renunțarea la sine, fără a te pierde chiar cu totul? Sînt întrebări care pun în cumpănă nu doar fidelitatea conjugală, modelul cuplului, dar, deopotrivă, egoismul amantului perpetuu.

Într-una dintre cele mai grozave imagini ale iubirii, sentimentul altădată fragil, ajunge să justifice la nivel ideologic atrocitățile împotriva omului din comunism. În același mod în care Inchiziția și-a ars ereticii pe rug, potrivit decretului ”Nu există mîntuire în afara bisericii” (Conciliul de la Trento, 1545). Egalitatea tuturor membrilor acestei biserici e proclamată, o fraternitate conform căreia în lumea creștină ”nu vor mai fi nici greci, nici evrei, nici barbari...nici bărbați, nici femei” (Sfîntul Pavel). Comunismul, arată Bruckner, nu-i decît exagerarea dusă la limită a principiului ”să ucizi din iubire”. Pînă și conceptele celor două ideologii, creștinism – comunism, pot fi puse în paralel: proletariatul – Cristosul planetar, aducător de mîntuire.

Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2011/11/paradoxul-iubirii.html

Conversatie si iluzie

Luna aceasta pe 6 octombrie la Sala Studio a Teatrului Național din Iași a avut loc un nou eveniment teatral, premiera la Fluturi, fluturi... de Aldo Nicolaj, în regia lui Liviu Manoliu. Din distribuție fac parte actorii: Mihaela Arsenescu Werner (Edda), Georgeta Burdujan Păduraru (Foca), Ionuț Cornilă (Elio).
În continuarea premierei care a deschis stagiunea acestei toamne, Mizantropul, această a doua premieră a Naționalului ieșean își propune tot o explorare a ideii de conversație, printr-un ”teatru al dialogului”. De această dată, conversația este pusă în evidență prin chiar dialogurile personajelor și monologurile protagonistei. Conversația devine principiul creator al unei lumi iluzorii, fantasmagorice, care dobîndește contur prin cuvintele rostite. Eroina urzește o lume de vis prin cuvînt, iar condiția ca lumea astfel creată să subziste este ca cineva să o asculte atunci cînd povestește, ameliorîndu-i singurătatea apăsătoare a nopților de insomnie.
Prin apariția la ușa ei a unui tînăr frumos, care acceptă jocul de a-i umple golul nopților de nesuportat, poveștii Eddei, avînd cui să fie spusă, pare a-i fi garantată durabilitatea. Însă revelarea unor adevăruri despre viața ei din tinerețe par să destrame lumea de vis, pe care și-o țesuse din vorbe și în care evadase: Elio este, de fapt, fiul ei, pe care l-a părăsit în urmă cu 30 de ani, iar tatăl său nu fusese nici general și nici maharajah. Dorind să scape de condiția sa modestă, Edda fuge de perspectiva unei căsătorii, care i-ar fi conferit o viață submediocră și face tot posibilul să atingă o anumită bunăstare, care, însă, nu-i fu de ajuns. Drept urmare, necesitatea de a se pierde de trecut și de realitate în povești, iluzii și cuvinte.
O nouă întorsătură de situație restabilește lumea iluzorie pe care Edda o construise, deși aceasta moare, mai exact este asasinată de servitoarea ei. Foca duce mai departe poveștile Eddei, redevenind, la rîndul ei, prin rostirea acestora, femeia frumoasă, admirată și curtată de cei mai importanți bărbați ai altor vremuri, în același mod în care Edda devenise cîndva acea femeie, prin poveștile inventate despre o lume de vis, cu prinți, baluri și nestemate.
Mihaela Arsenescu Werner reușește un rol în forță, impunîndu-se scenic prin fermitatea de replică. Georgeta Burdujan își asumă foarte bine rolul personajului Foca: din umbră, prin puterea cuvîntului, aceasta preia identitatea stăpînei. Acest rol ilustrează, totodată, surprizele pe care ni le rezervă caracterul uman. Cît îl privește pe Ionuț Cornilă, acesta intră atît de bine în rol, încît emoțiile trăite sînt vădite: îl trec toate sudorile în fața impulsivității mamei lui, stînjenit, dar și perplex ori chiar furibund la un moment dat. Dincolo de dinamismul cu care joacă, Mihaela Arsenescu Werner reușește și ea să transmită emoții intense spectatorului.
Reprezentația în sine este una de atmosferă, intenționînd, în ciuda situațiilor problematice puse în scenă, să-i dea spectatorului un anume confort emoțional, la aceasta contribuind în special tonurile de piersică și crem folosite în decor și vestimentația protagonistei.
Descris ca o ”tragi-comedie”, genul de partitură scenică cel mai frecventat astăzi, spectacolul surprinde în unele momente prin comicul de situație (situația jenantă în care se găsește Elio, paradoxul – i se oferă papuci de casă și șosete noi, în cazul în care șosetele lui impecabile ar fi rupte, dar tocmai șosetele primite de-abia sînt astfel, elemente-surpriză, apariția neașteptată a tînărului, dezvăluirea identității reale a tatălui muribund al lui Edda, un bătrîn surd, luat de pe stradă, pentru a-i ține companie). Elementele de comedie, departe de a fi savuroase, sînt inserate pentru a releva ceva în plus cu privire la caracterele construite în piesă.
Tema poate fi regăsită abia la final: oamenii nu sînt ce par a fi, iar un mereu reînnoit Iuda, de cele mai multe ori un personaj șters, pe care l-ai crezut apropiat și, mai ales, inofensiv urmărește asiduu să te surprindă într-un moment de maximă vulnerabilitate, pentru a-ți aplica o lovitură fatală.



Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.com/2011/10/conversatie-si-iluzie.html

Conversatie si mizantropie

Vineri, 23 septembrie, la sala teatru la cub a Teatrului Național din Iași, s-a deschis stagiunea 2011-2012 cu spectacolul Mizantropul, de Molière, în regia lui Gábor Tompa, director de program în cadrul Facultății de Regie de la Universitatea San Diego, din California. Gábor Tompa a mai montat Mizantropul în 2000 la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, pe care îl conduce din 1990. De această dată, s-au folosit traducerile piesei semnate Nina Cassian și Tudor Arghezi, iar în rolul principal a fost distribuit Sorin Leoveanu. Din distribuție mai fac parte actorii ieșeni: Constantin Pușcașu, Emil Coșeru, Silva Helena Schmidt, Andreea Boboc, Diana Chirilă, Octavian Jighirgiu, Doru Aftanasiu, Radu Ghilaș, Horia Veriveș, Gelu Zaharia. Decorul: Andrei Both, costumele: Judith Dolan. Spectacolul va mai putea fi văzut pe 1, 2, 22 și 23 octombrie.
Termenul – cheie pentru descifrarea acestui spectacol, strecurat în discuțiile protagoniștilor din piesă, este chiar cel de conversație. Prin conversație ar trebui să înțelegem altceva decît perorațiile de salon ori din budoarul improvizat al lui Célimène. O întreagă situație a omului este în joc, implicînd revolta, neputința și, în cele din urmă, retragerea. Toate acestea ca replici la degradarea calității vieții omului, cînd conversația însăși este prezentă într-un mod concret și defăimător ca bîrfă, clevetire, lingușire, lucruri spuse doar de complezență. Și alte asemenea forme de sofistică argumentativă ce reflectă decăderea morală a umanității.
Personajul Alceste comportă, cred, două interpretări. Pe de o parte, poate fi vorba de adultul care părăsește, dezamăgit, conversația umanității. Pe de altă parte, putem identifica în Alceste un ”copil” dificil, care refuză conversația umanității, deoarece îi inspiră dezgust. În ambele situații, mizantropul este un personaj problematic, pentru că spune lucrurilor pe nume, refuză să se prefacă, pentru a deveni agreabil celorlalți. Mai degrabă, prin sinceritatea dezarmantă și prin neputința de a minți, făcîndu-și dușmani în rîndul celorlalți, fie aceștia oameni bine poziționați social sau însuși statul. Da, mizantropul este un personaj anarhic, căruia nimic nu-i stă în cale cînd își propune să demaște ipocrizia socială. Conflictul lui Alceste cu lumea este dublat de unul ceva mai personal: cea pe care o iubește (Célimène) are o relație armonioasă cu societatea în care trăiește, reușind să împace dezinvoltura de rol social și micile idiosincrazii ce o însoțesc. Aceasta refuză să abandoneze conversația lumii, propunîndu-i, în schimb, o soluție de compromis între dragostea lor și implicarea socială: căsătoria. Hotărîrea lui este, însă, irevocabilă: va pleca în căutarea unui ”loc”, din care conversația ipocrită, prefăcută, afectată să nu se mai facă auzită și unde inima lui onestă să se poată desfășura neîngrădit. E vorba de un proces de aculturație, de rupere cu discursul convențional, urmat de o recreare de sine, edificare.
Finalul apocaliptic, îmi vine să-l numesc ”american”, cînd se deschid cratere în scenă, cel mai dinamic moment al întregului spectacol, pare un decupaj prelucrat din ”2012”. Decorul cu accente clasice (un fotoliu de epocă), dar și moderne (rafturi asimetrice, oglinzi) nu impresionează. Costumele, în cea mai mare parte, aduse la zi contrastează destul de mult cu discursurile în versuri cu rimă ale celor ce le poartă. Un punct tare al acestui spectacol mi se pare acela ca Sorin Leoveanu, din rolul mizantropului, actor la Teatrul Național din Craiova, a fost protagonistul unui Hamlet (Teatrul Național din Cluj, regia Vlad Mugur, 2001), partitură scenică ce s-a sedimentat, ajutîndu-l la realizarea formidabilă, de invidiat a personajului său de acum. Deși foarte lucrat, jocul său este curat, trăit, relevînd profunzimile caracterului. Am remarcat, de asemenea, același grad de trăire a rolului la Silva Helena Schmidt, care o interpretează pe Célimène. Apoi tînăra actriță Andreea Boboc a fost distribuită într-un tip de rol diferit (ingenuă, feminitate discretă) decît primea de obicei și care i se potrivește mai bine pe scenă (așa cum am observat și cu prilejul personajului feminin din piesa ”Teatru la bar”, regizată de Octavian Jighirgiu în cafeneaua Maideyi.
În rest, mai bine sau mai prost, aș fi fost mai sigură dacă actorii ieșeni ar fi putut să nu mai lase impresia că joacă același rol, cel de fiecare dată, indiferent de piesă.


Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.com/2011/10/conversatie-si-mizantropie.html

Teatru provincial

Pe 7 septembrie, la orele 20, în cafeneaua Maideyi, a avut loc premiera spectacolului Căsătorie în … doi, pe marginea unor texte Ion Baieșu, realizat de actorii Andrei Ciobanu (Frosinel Leuștean) și Ana Hegyi (Petronela Ghimbir). Regia: Andrei Ciobanu. Spectacolul se va mai juca pe 16 și pe 23 septembrie.
Dacă rolul făcut de Andrei Ciobanu este unul bun, dar lipsit de sclipiri, în schimb, prestația actriței Ana Hegyi a reprezentat o surpriză reală. Ana Hegyi a terminat Liceul de artă ”Octav Băncilă” din Iași, secția de teatru (2004) și Universitatea de Arte ”George Enescu”, specializarea Artele Spectacolului de Teatru (2008, master 2010). Pînă în prezent, a lucrat foarte mult cu copiii de la Palatul Copiilor, organizînd cercuri, programe și punînd în scenă piese de teatru. Ana Hegyi a mai jucat în 4X4 la Baia Turcească, în regia Alexandrei Badea, în Iov și Salubrizarea, la Teatrul Național, în regia lui Ovidiu Lazăr, în Flori, fete, filme sau băieti și în Fast Forward , Now Rewind, la Ateneul Tătărași, în regia lui Florin Caracala. După a urmat o pauză de scenă, în care s-a ocupat mai mult de viața personală, s-a căsătorit, avînd chiar și un copil. Iar acum pot să spun că am revăzut-o revenind pe scenă cu dezinvoltura maximă ce o caracterizează, dar pe care și-a controlat-o minunat într-un rol de compoziție foarte reușit, dezvăluind o actriță împlinită și pe care merită să o vedeți jucînd. În acest moment, am mari așteptări de la actrița Ana Hegyi.
Piesa e o parodie a mariajului tradițional și, implicit, tradiționalist, a veții comune, care se pliază după cuvinte mari (fericire, ideal, orizont), preluate de pe ici, de pe colo și de la ceilalți. Viețile oamenilor obișnuiți seamănă nepermis de mult unele cu altele, dar nu e nicio impietate în asta. Ca să concretizăm, Petronela Ghimbir și Frosinel Leuștean, protagoniștii unei căsătorii cum-se-cade, avînd nevoie de un ”orizont”, îl împrumută pe cel mai la îndemînă: ”bărbatul aduce banii”, ”femeia – dragostea”, iar mariajul nu va putea fi decît unul ”fericit și prosper”. Nunta o facem cu rochie și tam-tam ca să o vadă și pe Petronela ”localitatea”. Ulterior, ea va avea un program strict, bine întocmit de el, pentru că a mai fost aplicat și de alții, fiind inițiat de cineva ” foarte competent”, cu trezirea la prima oră și realizarea programului zilnic, după un plan întocmit cu mare exactitate de el. Pînă și tandrețea conjugală este economic dozată și contabilizată, pentru ca orizontul să asigure fericirea și prosperitatea maritală : ”... pregătești cafeaua cu lapte și niște ouă moi sau ochiuri, indiferent, deși eu prefer moi sau cleioase și vii cu ele la patul meu, mă săruți dulce după ureche, dar fără să mă gîdili, că sînt foarte sensibil la locul acela, și mă trezești în vorbe cît mai ușoare, pentru că, dacă mă trezești în vorbe tari, riști sa ma indispun …”. De fiecare dată și în orice detaliu, programul cotidian este centrat pe preferințele, nevoile și dorințele lui.
Probabil că acestei montări i s-ar potrivi cel mai bine titulatura de teatru provincial. Am în vedere modul în care realizatorii interpretează piesa de teatru și o adaptează la conjunctura și premisele actuale (dar nu numai). De exemplu, numele localităților sînt modificate, acțiunea derulîndu-se cu trimiteri spațiale locale, cum ar fi Lețcani și Iași, în loc de Lehliu și Medgidia.
Emanciparea de după revoluție a adus mutații și-n fenomenul mariajului tradițional. Astfel că, în ciuda adaptării, actualitatea acestui scenariu ar putea părea una limitată. Acum nu mai mergem la Mamaia, ci la all inclusive în Turcia sau Bulgaria, acum femeile au propriul job și, cu puțin noroc, cîștigă chiar mai bine decît bărbații. Ceea ce nu înseamnă că s-au schimbat principiile ori că rolurile n-au rămas în cea mai mare parte asemănătoare. Ori că noi înșine am putea fi mai mult decît niște provinciali într-un, să zicem, altfel de teatru provincial.


Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.com/2011/09/teatru-provincial.html

Shakespeare and me

Nici bine nu m-am întors din țara lui Shakespeare, că am fost inivitată la cea mai recentă premieră din cafeneaua Maideyi, intitulată nici mai mult nici mai puțin decît Me vs. Shakespeare. Am fost martora unui eveniment teatral scurt, dar cuprinzător, care-a avut loc pe 4 septembrie la orele 20 în locația deja amintită (în reluare azi, 11 septembrie, orele 20). Piesa se mai joacă pe 16 octombrie, într-o nouă formulă: Andreea Spătaru - Ionuț Cornilă.
Piesa de teatru originală într-un singur act, de la care se pleacă în adaptarea autohtonă, Jenny does Shakespeare, aparține scenaristei contemporane, totodată actriță și regizoare americancă, Geralyn Horton. În rolul lui Jenny : Andreea Spătaru, care a tradus și adaptat piesa pentru publicul din România. În rolul moderatorului : Alina Mîndru. Andreea Spătaru a fost eleva Mihaelei Arsenescu Werner, sub tutela căreia s-a realizat acest spectacol, inițial jucat în cadrul restrîns al Universității ”George Enescu” din Iași.
Salut cu acest prilej ideea de a scoate la rampă în fața unui public divers a spectacolelor inițial concepute ca proiecte de dizertație ori proiecte în cadrul teatral academic din Iași. Acest lucru a mai fost realizat și în cadrul profesionalizat al Ateneului, chiar și pe scena Naționalului ieșean. Însă e cu atît mai provocator să adaptezi o piesă creată cu un scop academic, pentru ca aceasta să prindă la publicul de cafenea, unde așteptările pot să nu concorde cu realitatea în ceea ce privește publicul țintă, ceea ce face ca actorul să fie mult mai atent la modul în care își distribuie discursul dramatic, pentru a se face înțeles.
Debutînd timid, dar numai pentru scurt timp, testîndu-și auditoriul, Andreea Spătaru se lansează pe parcursul reprezentației într-un rol nonconformist, bine construit, promițător. Presiunea autorității personalității educatorilor poate deveni de nesuportat pentru adolescent, conducînd la consecințe dezastruoase (consum de droguri, eșec școlar, sinucidere). Aceasta constituie tema dominantă a spectacolului, iar figura lui Shakespeare devine emblematică pentru altarele pe care adolescenții au nevoie să le profaneze, pentru ca la final, în urma producerii unei edificări, să poată deveni ei înșiși. Jenny are 17 ani. E vîrsta anarhismului deplin, cînd curajul de a-și revendica libertatea depășește orice limită, chiar pe cea a bunului simț, chiar pe cea a respectului față de lege, față de bătrîni ori față de înțelepciune. Deconstrucția normelor acceptate se produce la nivel individual, iar personalitatea lui Jenny se formează acum irevocabil. O nouă reconstrucție de ordinul personalității are loc sub chiar ochii spectatorului. Andreea Spătaru mentalizează foarte bine rolul lui Jenny și nu e genul care să lucreze cu emoțiile spectatorului, ci ea transmite mesajul dramatic exclusiv pe cale intelectuală.
În fața membrilor ASS (The American Shakespeare Society), Jenny ar trebui să rostească un discurs despre ”Shakespeare and the Youth of Today” (”Shakespeare și tînăra generație de astăzi”). Însă, în loc să-și citească lucrarea, aceasta ajunge să atace problema educației, funcția educatorilor, chiar modul de a fi al unei întregi societăți. Roba nu ține loc de înțelepciune, aceasta e lecția de neuitat pe care ne-o dă Jenny. Iar apoi, din ce în ce mai mult astăzi, sîntem prizonieri la Elsinore (”Court of Elsinore”), captivi ai unui timp în care aparențele devin de prim rang. Deșertăciunea își descoperă o mască hidoasă, pentru că ”între Shakespeare și tînărul său cititor se interpune autoritatea”, care interferează cu formarea reală a personalității adolescenților, molestîndu-le creșterea liberă. E o opinie extremă, exprimată de-a lungul piesei, despre contrariul educației liberale.
De la conflictul de suprafață dintre generații și rolul educatorului în societatea actuală, care ar putea eșua din cauza apelului, uneori chiar violent, la autoritate, se va ajunge la critica unei întregi societăți, care întrunește calitățile unui stat polițienesc, autoritar, în cadrul căruia libertatea individului este limitată la maximum, în ciuda a ceea ce s-ar putea crede la prima vedere.


Dana Tabrea


http://dyntabu.blogspot.com/2011/09/shakespeare-and-me.html

Intra cine poate, ramine cine vrea

Cafeneaua Maideyi propune în această vară un spectacol neobișnuit, controversabil, intitulat Seară unică garnisită intelectual sau pagini universale lirico – armonice, susținut de actorii Teatrului Național din Iași: Daniel Busuioc, Octavian Jighirgiu, Dumitru Năstrușnicu, alături de o tînără colaboratoare, actrița Oana Miron. Regia: Octavian Jighirgiu. ”Serata” s-a jucat deja de două ori, pe 10 și pe 14 august și se va mai juca pe 28 și pe 31 august.
Nu mi-e ușor să-mi dau seama care au fost intențiile regizorale în cazul acestui spectacol. Cu atît mai mult cu cît publicul - țintă nu este clar reprezentat de către autori. Spectrul auditoriului vizat și al aspectelor la care se face aluzie este extrem de generos, mesajul este căutat, nu livrat, iar în cele din urmă - lăsat la latitudinea publicului. În mod evident, am asistat la o parodie, dar a ce? A spectacolelor de cămin cultural, a spoielii de cultură din unele cercuri de pe la noi, a enciclopedismului autohton (wikipedia), care împiedică separarea domeniilor de interes – românul știe de toate, e bun la toate, dar nu face nimic cum trebuie și nu duce nicio treabă pînă la capăt. A generației movie, popcorn, Coca Cola, a miturilor culturale din diverse perioade istorice, mai îndepărtate sau mai apropiate - make love not war, Eminescu, protecția plantelor.
Deviza junimiștilor, ”Intră cine vrea, rămîne cine poate”, este cu acest prilej întoarsă: ”Intră cine poate, rămîne cine vrea”. Dacă în primul caz, intrarea e liberă și decisivă calitatea intelectuală, specificul societății contemporane pune accent pe cantitatea material – numerică a proprietăților și banilor, iar dacă nu te adaptezi, ești liber să părăsești jocul. O ședință de cenaclu Junimea, dar pe dos devine și spectacolul, în cadrul căruia se citește Povestea poveștilor sau Povestea p... de Ion Creangă.
Plecînd de la acest eveniment, aș aduce în discuție relația dintre estetică și pornografie (reprezentări vizuale, dar nu numai, chiar și auditive, vorbe, pînă la gesturi, fapte atitudini obscene). Avem între artă și pornografie o graniță definitivă, rigidă sau una relativă, maleabilă? În ce măsură creațiile cu caracter licențios, fie că e vorba de teatru, film, literatură ori alt gen artistic, ar putea fi legitimate ca fenomen estetic? Care ar fi criteriul estetic și cum îl confruntăm cu teatrul contemporan, abundînd de limbaj licențios, nuditate vizuală și trivial?
Un criteriu estetic își află originile în Hippias Maior și a fost reformulat de filosoful britanic Michael Oakeshott în termeni de contemplare și delectare. Dacă spectatorul se erijează în receptor al unor reprezentări unice, aflate doar sub semnul prezentului, anistorice și irepetabile, punerea în scenă și-a atins scopul estetic. În caz contrar, dacă reprezentările sînt întinate de dorințele și idiosincraziile subiectului, experiența estetică nu se mai realizează, pierzîndu-se în sfera practicului.
În plan social, satisfacerea dorințelor și a intereselor proprii fiecărui individ primează (”intră/rămîne cine vrea”). În plan estetic, se urmărește o evadare din acest plan al dorințelor și realizărilor imediate (”intră/rămîne cine poate”). Nu numai că acest spectacol nu ajunge să se constituie ca experiență estetică deplină și autosuficientă, dar nici nu-și propune acest lucru :”Intră cine poate, rămîne cine vrea” iată deviza sa. Intră cine și-a rezervat loc, cine a plătit bilet, cine poate savura o glumă bună, dar și cine e capabil să aibă o experiență estetică elevată, unică. Rămîne, însă, cel pentru care spectacolul și-a atins funcționalitatea: a rîs, i-a plăcut, a identificat legătura dintre unele aspecte parodiate și a resimțit satisfacție, ș.a.m.d. Or, acestea din urmă reprezintă în totalitate deziderate practice.
Teatrul contemporan deservește mai mult practicului, decît unor pretinse criterii estetice ideale. Iar vulgaritatea nu poate fi justificată estetic decît recurcînd la criteriul practic, concret al satisfacției sensibile (”îmi place ceea ce văd”, ”mă amuză ceea ce aud”).



Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.com/2011/08/intra-cine-poate-ramine-cine-vrea.html

Teatru de improvizatie

Teatrul de improvizație, o noutate a genului pentru Iași, se caracterizează prin absența unui scenariu, a regizorului ori a scenografiei, prin ludic și hazard. Actorii trupei intră în scenă și joacă, plecînd de la sugestiile spectatorilor. Tot ceea ce se întîmplă e ad hoc și ne seamănă, pentru că nu putem avea, ca public, decît actorii pe care îi merităm. Cu cît sîntem mai spirituali și mai creativi, cu atît mai sclipitori vor fi actorii din fața noastră. Inevitabil, preluăm din energia interlocutorului. Ca-n orice act de comunicare, sensul se constituie din interacțiune, iar adevărul e la mijloc.
Constituită pe 16 iulie anul acesta, sub deviza ”New clowns in town”, trupa IDIOT a jucat în premieră teatru de improvizație vara aceasta la Iași în Arte Bar. Și a continuat. Dar de ce IDIOT? Poate pentru că atunci cînd jocul devine absurd sau nu mai funcționează, nimeni nu se supără. Actorii nu caută să fie inteligenți cu orice preț și nici nu evită replicile de primă instanță, primele care le vin în minte atunci cînd se gîndesc la ceva. De aceea, ei se joacă foarte mult pe ei și cu ei înșiși, necenzurîndu-și reacțiile fără sens, cuvintele mai puțin uzuale ori inventate. Asemenea exerciții, sînt convinsă, acești actori le fac și între ei ori cu prietenii în viața de zi cu zi. Teatrul de improvizație practicat de IDIOT pune accent pe rolul inconștientului în creația dramatică, or prin această sfidare a rațiunii s-ar explica și titulatura trupei.
Pe 5 august în Clubul Presei din Iași a avut loc un spectacol de teatru de improvizație, performat de aceeași trupă, IDIOT. Spectacolul se va mai juca miercuri, 10 august în aceeași locație. Își dau concursul tinerii actori ai trupei: Alexandru Petrila, Codrin Dănilă, Theodor Ivan și Roxana Konyar. Dintre aceștia, Alexandru Petrila își asumă rolul de moderator între actori și public. El introduce, mediază și cronometrează toate jocurile care ajung să compună spectacolul. De asemenea, stabilește cîteva reguli, alegînd semnalele prin care publicul să-și manifeste entuziasmul și aprobarea, respectiv dezamăgirea și dezaprobarea cu privire la jocul actorilor.
Am apreciat multitudinea și varietatea jocurilor inventate, printre care compunerea unei narațiuni despre un personaj ales la întîmplare de spectatori, continuarea poveștii fără ca actorii să poată folosi anumite consoane, alese tot de public, mimarea unei acțiuni cerute de spectator, inventarea unui moment, plecînd de la un loc de asemenea luat de la spectatori, repetarea aceleiași povești implicînd un grup binecunoscut, micșorînd treptat timpul de lucru, aducerea cîtorva spectatori pe scenă, pentru a continua verbal momentul în derulare, la semnalul actorilor, solicitarea unui spectator pentru a cronometra momentele de pe scenă.
Nefiind ajutați de un public prea participativ, actorii au avut de luptat, pe lîngă teama de ridicol ori de a nu reuși să fie suficient de savuroși, cu inerția spectatorilor, care cu greu au putut fi mobilizați să dea curs invitațiilor de urca pe scenă, de a răspunde la întrebările moderatorului, pentru a putea urzi spectacolul propriu-zis. Cred că dependența de dispoziția și de experiența spectatorului reprezintă principala încercare a teatrului de improvizație. Dacă ceea ce un actor comunică înspre auditor poate fi numit mesaj abia după ce a fost receptat într-un anume fel, de acestă dată nici măcar nu mai există acel conținut supus transformării. Ci spectacolul în întregul său se vrea creat în fața și cu aportul spectatorilor. Am remarcat coeziunea trupei și felul în care se aprobă și se susțin unul pe altul atunci cînd le reușește ceva. Din păcate, în cea mai mare parte a momentelor jucate, actorii nu și-au putut depăși publicul format din oameni plicitisiți, insuficient antrenați spiritual, suferind de condiționările unui cotidian monoton, deprimant. Însă, dacă un asemenea performance s-ar întîmpla mai des, poate că oamenii din bar și-ar permite să devină mai degajați, mai inspirați.


Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.com/2011/08/teatru-de-improvizatie.html

Natura moarta cu nepot obez

Spectacolul Natură moartă cu nepot obez, după piesa de teatru contemporană în două acte, scrisă de Ion Sapdaru, a fost pusă deja în scenă la Naționalul ieșean, începînd cu martie 2010. A fost, de asemenea, montată în București, la Teatrul Odeon, în regia lui Eugen Făt. Pentru reprezentația de la Iași, preconizată și pentru stagiunea următoare, regizată de Ion Sapdaru, distribuția este asigurată de: Volin Costin (Pompiliu), Irina Răduțu Codreanu (Lili), Georgeta Burdujan (Vanda), Anne Marie Chertic (Cesonia), Catinca Tudose (Mirela). Toți sînt actori ai TNI, excepție făcînd actorul Violin Costin, aparținînd echipei Teatrului ”Mihai Eminescu” din Botoșani.
Scenografia spectacolului, semnată Gelu Rîșca, tot de la Teatrul ”Mihai Eminescu” din Botoșani, inspirată de apartamentul soacrei, ne introduce într-un spațiu vetust. Atmosfera încărcată (pereți plini de fotografii, mobilier în exces, bibelouri, mileuri), cu toate acestea, familiară, contrastează cu ideile mai fanteziste ale piesei: rînd pe rînd, mătușile lui Pompiliu mor, pentru ca, spre final, să revină toate odată în mintea și, implicit, în viața acestuia, neschimbate, acaparatoare, pline de sfaturi, înțelepciune și ... dragoste. De fapt, cred că am atins acum chiar tema acestei piese de teatru: dragostea sufocantă, nimicitoare. Debordînd de mămoșenie, cele trei mătuși îl cresc pe fiul surorii lor, îmbuibîndu-l, pînă ce acesta ajunge obez. Tot din prea multă dragoste, ele își permit decizii cu privire la viața lui intimă. Angajează o prostituată, de care ulterior el se va îndrăgosti. Și exemplele de un realism crud ar putea continua.
Insist pe ideea efectelor dezastruoase ale dragostei prost gestionate. Asistat în permanență de altcineva (mătușile îl ajută să se îmbrace, îi pun mîncarea dinainte, îl alintă și consolează), Pompiliu dezvoltă un vid interior, afișînd răceală și indiferență, camuflîndu-și personalitatea. De fapt, nu se maturizează niciodată. Inevitabil, personajul aparent normal, rațional, ducînd o viață obișnuită, ajunge să explodeze cînd în existența lui vlăguită este inserat un element diferit, provocator (Lili). Moartea mătușilor îl lasă fără atele, iar el caută refugiu într-o relație utopică. Coșmarul întregii lui vieți revine la suprafață, în chipul fantomelor mătușilor, deoarece nu se poate amăgi cu surogate (metafora naturii moarte).
Totodată, e vorba aici despre dificultatea de a fi noi înșine într-o societate în care accentul cade pe imagine, obturîndu-ne individualitatea, dizolvîndu-ne într-o masă amorfă. Distanțele, chiar dacă uneori sesizabile, sînt complet irelevante: destinul lui Pompiliu devine al oricui este judecat după aparențe, etichetat ori catalogat. Suferința unui astfel de om nu poate afla remediu, sfîrșitul piesei fiind în acest sens relevant: întins pe o canapea, sub oblăduirea unei pilote, personajul rămîne tăcut, în întuneric.
Există cel puțin cîteva elemente în spectacol care îmi confirmă că nimic nu e întîmplător în această piesă: simbolistica cifrei trei (trei mătuși, trei ”ursitoare”, trei ”grații”, ”balaurul cu trei capete”), atenția acordată cromaticii vestimentare și contrastelor (mătușile sînt îmbrăcate în negru, existență anostă, iar atunci cînd revin ca apariții, poartă alb, mirese). Cît despre rolul Pompiliu, comedia atinge culmi paroxistice, la granița cu tragedia. Împletind ridicolul cu grotescul, personajul principal, în halatul său roz, tolănit în fotoliu se opune neconcludent avansurilor prostituatei, depășită și ea de situație. Nimic forțat, spectacolul curge cît se poate de firesc, spre patetismul zguduitor prin care ”Pompiță” își declamă soarta, ajungîng în cele din urmă la delir, înregistrînd o casetă, prin care își motivează sinuciderea (un clișeu al filmelor americane, mai ales atunci cînd se au în vedere moștenitorii, revalorificat absurd, pentru că adresantul, fantomele mătușilor, nu este distinct de mintea agitată a emitentului. În aceste momente de monolog, am avut certitudinea că Violin Costin reușește un rol convingător în fața publicului ieșean.



Dana Țabrea

http://dyntabu.blogspot.com/2011/08/natura-moarta-cu-nepot-obez.html

Viata mea sexuala

Viața mea sexuală se numește spectacolul semnat de Cornel George Popa (scenariul și regia), pus în scenă la Teatrul Național din Iași în stagiunea 2005-2006, încă prezent în stagiunea 2010-2011, ce tocmai s-a încheiat și, cel mai probabil, de regăsit și în stagiunea următoare. După șapte ani, în mod surprinzător, acest spectacol încă atrage publicul ieșean în sala studio a Teatrului Național. Anul acesta, piesa de teatru Viața mea sexuală a fost transpusă și pe peliculă cinematografică, într-un lungmetraj omonim, lansat în cinematografe începînd cu 29 aprilie 2011, prin care Cornel George Popa debutează ca regizor de film. Din distribuția spectacolului de teatru fac parte actorii: Doina Irina Răduțu Codreanu (Dorina), Doru Aftanasiu (Marcel), Liviu Manoliu (Tănase), Constantin Avădanei (Costache), Dumitru Năstrușnicu (Gelu), Brîndușa Aciobăniței (Mimi), Nicolae Ionescu (Aurelian). În ceea ce privește distribuția filmului, îi amintim pe: Cristina Florea, Vlad Zamfirescu, Gabriel Spahiu, George Alexandru și Magda Catone.
Cred că rezistența acestui spectacol se datorează în primul rînd actualității mesajului. Ce șanse dăm unei femei astăzi de a-și permite luxul demnității, libertății, onestității cu sine și cu celălalt? Prinsă între două realități sociologice contradictorii, prima, raportul numeric în creștere dintre bărbați și femei va ajunge curînd de un bărbat la șapte femei, a doua, în 2019 în România numărul bărbaților la vîrsta căsătoriei îl va depăși pe cel al femeilor, femeia trebuie să facă alegeri, dincolo de datele conferite de statistici.
Protagonista acestui spectacol este o visătoare incurabilă, ce refuză să se adapteze vremurilor. Lucrează într-un sex shop și are un copil din flori, cu toate acestea e convinsă că atunci ”cînd doi oameni fac dragoste, Dumnezeu este acolo”. Protagonistei îi scapă ceva: prima șansă e de la Dumnezeu. A doua ți-o dai singur. Viața ei e un tren în derivă, care s-a oprit iremediabil. Însă pentru ea speranța este încă prezentă: ”poate că cineva îl va găsi în pustiu și-l va repune pe șine”. Numărul bărbaților inutili care roiesc în jurul ei nu fac decît să-i dea noi garanții pentru o singurătate liber asumată: tatăl copilului, actualul patron, inexistent în viața ei ori a familiei ei; un admirator grotesc, client al sex shop-ului; un coleg de serviciu și bun amic, ce poate fi luat doar în glumă atunci cînd îi face avansuri.
Acțiunea din spectacol e într-un plan secund, în centru regăsindu-se situația acestei femei. Viața mea sexuală e o comedie cu destule momente de efect, în urma căreia nu pleci din sală cu mai multe certitudini, ci, mai degrabă, cu și mai multe întrebări. Cum poate fi această femeie singură cînd atîția bărbați se oferă să o ajute? Dar cum să-și permită compromisuri și cu ce riscuri atît timp cît este lucidă? E uneori mai bine să te mulțumești cu puțin doar pentru a nu fi singură? Asta presupunînd că ai putea rămîne oarbă la insistențele nesărate ale unui admirator incolor și inodor, ale cărui manifestări lacrimogene te lasă complet rece? Sau ai putea să-ți calci pe demnitate și să împarți un bărbat cu altcineva, făcîndu-te că ai uitat că acel bărbat mai aparține de fapt altcuiva? Sau să dai curs propunerilor unui coleg sau amic cu care te înțelegi bine, chiar dacă nu l-ai putea privi niciodată ca pe un bărbat ori ai putea ajunge să-l vrei doar din orgoliu sau doar ca să nu rămîi singură?
Într-un fel sau altul, femeile au învățat arta compromisului. În acest mod, ele au ales să nu împărtășească soarta protagonistei din Viața mea sexuală, răspunzînd ”da” la una dintre întrebările de mai sus. Însă a nu fi singur în ochii societății nu umple vidul din viața unui om. Iar dacă alegi singurătatea în doi, devii responsabil atît pentru tine, cît și pentru celălalt. Or, nimic nu poate fi mai apăsător decît chinul că cineva a renunțat la libertatea sa pentru o singurătate, pe care nu a ales-o. Și acum nimic mai greu decît să redai libertatea unui om care, odată ce și-ar redobîndi-o, asemeni unui copil rămas orfan, oricum nu ar mai ști cum să facă uz de ea.

Dana Tabrea